Oare câţi dintre noi nu au avut până acum de-a face cu „Sistemul”? Fie că e vorba de un consult, plata impozitelor, eliberarea unui act sau pur şi simplu, cumpărarea unui bilet de tren, ies la rampă, de cele mai multe ori, personaje fără caracter, ce par desprinse din „estetica urâtului” lui Arghezi. Deşi în crezul lor, par îndreptăţite să ocupe ghişeul şi tu tejgheaua şi lasă deseori impresia că eşti la mâna lor, matroanele „Sistemului” îl fac nevoit în iniţiere pe orice Gavrilescu al societăţii.
Mutaţiile suferite de ADN-ul birocratic şi-au dezvoltat insolenţa, limbajul argotic s-a rezumat la: „Nu ştii să citeşti ce scrie acolo?”, iar tonul e importat de la femeile-ofiţer din armata nazistă, care făceau recepţia evreilor sosiţi la Auschwitz. Unele au boala văduvei negre: reuşesc să le inducă bărbaţilor sentimentul că se prezinta în faţa lor goi, într-o mână cu buletinul şi în cealaltă cu bărbăţia gata de examinare. Capabile de vanităţi faţă de gen, femeile le oferă fiorul competiţiei şi le scutură, oniric, mica ideologie a superiorităţii: „Uite-o şi p-asta! Coafată, aranjată, zici că vine la nuntă, nu la impozite!”
Acelaşi sistem are darul de a legitima graba, nevoia şi frica. Pentru că ai nevoie de acel act, atunci, trebuie să pleci capul, să-ţi ceri iertare pentru deranj şi să foloseşti, obligatoriu, verbe la condiţional-optativ, persoana de politeţe, într-o diateză reflexivă, ca să se prindă femeia că faci apel la eter, prin ea reprezentat: -„Bună ziua! Îmi cer scuze, ştiţi, aş avea şi eu nevoie de un cazier fiscal, dacă se poate…”. O măguleşti puţin dacă te uiţi în ochii ei în timp ce îi spui: „Sărut-mâna!”, într-un stil mieros, de parcă omoloaga ar fi Regina Angliei.
Dacă trădezi nerăbdarea, te simte ca un lup înfometat şi te trimite să ocupi un loc lângă pensionari, clasa socială obişnuită cu a aştepta, despre care toţi emit sentinţa că oricum au destul timp liber. Cel mai rău ţi se poate întamplă să ajungi nervos sau presat de timp, în faţa ghişeului. Cum nu o poţi scoate pe funcţionară din „mersul” ei, e indezirabil să pufneşti sau să oftezi pentru că totul, dar TOTUL se poate întoarce împotriva ta. Ori îţi iei verbul pe coajă: „Nu vezi domne că lucrez? Nu ştii să aştepţi?”, continuat după ce întorci spatele de invective spuse doar ca pentru ea şi cel ce urmează dupa tine: „N-ai nicio educaţie!”. Ori cucoana şi-a făcut norma de ieşiri la rampă şi consideră ca a atras atenţia asupra educaţiei multora, iar tu o gaseşti într-un moment de repaus, cand întreţine o discuţie cu Eul personal. De obicei atunci când reprezentanta statului tace, ea de fapt îşi savurează victoriile repurtate.
Un farmec aparte îl au instituţiile care îşi atrag contribuabilii, satisfacţia vânzării fiind răsplatită timp de o secvenţă, cu expresii rare: „Mulţumim că aţi ales facultatea noastră! Mult succes!”. Din nefericire, îşi revin repede şi se pozitionează şi mai sumbru cand ai devenit al lor. Vânezi o adeverinţă, dar cursul se termină tarziu şi mai sunt doar 10 minute de program: „Am închis! Mâine!”. Dacă insişti să-şi fie oferite cele 10 minute de graţie, te alegi cu sudalme, că ele au familie acasă, că nu se vine în ultimele minute, că ele fac programul şi nu tu. Sentimentul absolvirii e încununarea rostului tău în viaţă. Te felicită familia, bunicii, prietenii, rudele. Mai puțin funcţionarele de la secretariat şi profesorii care întreprind prezentări cu scop de „racolare”, pentru care nu mai eşti vandabil. Dupa 9 luni de „facere” a diplomei, ai parte de aceleaşi cucoane-minotaur în labirintul birocratic şi două zile nu-s de ajuns să intri în posesia unei hârtii doveditoare.
Postura cea mai dificilă în care poţi fi prins în acest sistem e aceea de pensionar pe motiv de invaliditate. Lăsând deoparte faptul că nu te crede nimeni, nici măcar doctorul curant care te vede ca pe unul dintre sponsorii săi, pentru o minimă protecţie socială sau recunoaşterea unui drept pentru care ai muncit zeci de ani, trebuie să dai mâna şi cu Dumnezeu. Asta se intamplă, pentru că sinecuriştii care îţi dictează soarta, te vor „ieşit” definitiv din „Sistem”, principiul reevaluării devenind legitim doar în cazurile camarazilor suferinzi de pătimire penală.
E clar ca nimănui nu-i pasă! Şi e viral că toţi cei ajunşi pe o movilă de putere dezvoltă sindromul autocraţiei, transpunându-se în „Statul însuşi”, în faţa unor cetăţeni aflaţi la limita puterilor, a încrederii şi a suportabilului. Şi totul se întamplă în dauna drepturilor omului, a statului de drept şi a democraţiei, unde cel care plateşte e privilegiatul, nu cel care încasează. O logică simplă relevă un adevar: dacă nu ar fi cel care are bani de dat (din ce în ce mai singular şi slab astăzi), cel care trebuie să primească banii, nu ar mai avea serviciu.
„Sistemul” e o umilinţă totală și în fiecare zi ne agasează cu prezenţa sa. Până când se va acumula ultima picătură în paharul nostru parcă fără fund, trăi-vom într-o mefienţă pe care o experimentăm inclusiv faţă de rude, prieteni, cunoştinţe. După atâtea trădări (de neam, de caracter, de doctrină), ajungem să nu mai avem încredere în nimeni şi nimic, ceea ce poate înseamna extincţie.
prof. Gabriel Laurenţiu Pătraşcu
