Când prima zăpadă mai consistentă s-a aşternut, bucuria a fost, la început, a copiilor, pentru săniuş, dar şi a celor care au semănat astă toamnă grâu, secară, orz şi rapiţă, aşteptând recolte pe măsura cheltuielilor, cel puţin. Mai departe, pentru aproape jumătate din locuitorii ţării, zăpada venită în cea de-a doua parte a lui ianuarie 2014 a fost o pacoste şi un adevărat dezastru. Sate întregi şi oraşe din sudul şi estul ţării au fost supuse viscolului fiind aproape acoperite de zăpadă…
Din câte ştim, România se află în zona temperat-continentală şi a mai suportat ierni aspre cum au fost cele din 1941, 1942, 1954 (cea grozavă), 1969 etc. Locuitorii satelor şi chiar ai oraşelor, mai ales în vreme de război, se chibzuiau însă cu mare grijă, pentru iarnă, cu făină suficientă pentru pâine, cu mălai, fasole, varză murată, rădăcinoase, sare, conserve şi legume de casă, păsări şi porc de Crăciun. Cei mai săraci, în funcţie de posibilităţi, cumpărau sau se împrumutau de la cei care aveau mai mult. Prăvăliile de la sate aveau zahăr, orez şi alte produse prelucrate ori de import. Încălzirea la sate se asigura cu sobe oarbe, în care se ardeau paie, coceni, frunză adunată din pădure, lemne, crengi şi vreascuri…
În timpul colectivizării, locuitorii satelor au fost nevoiţi să-şi defrişeze salcâmii, arborii de tot felul, chiar şi pomii fructiferi din grădinile aflate în spatele casei sau în curte. Loturile ajutătoare le-au fost limitate la 5 ari având nevoie de porumb şi zarzavat. Mulţi fii de ţărani au fost nevoiţi să se mute la marginea satelor, să-şi facă acolo căsuţe proprii pentru a beneficia de propriul ajutor şi bineînţeles gospodărie proprie. Aşa au apărut, cu timpul, cătune de sate, pe dealuri, pe zone expuse vântului ori pe lunci expuse inundaţiilor. Aşa au apărut, aproape în fiecare localitate, sate noi – Satul Nou, Oraşul Nou – la Satu Mare…
Săracii satelor şi oraşelor de azi sunt cei cu pensii de CAP, de 350 – 390 de lei, ori femeile cu pensii de urmaş de 400 sau 500 de lei. Aceşti foşti CAP-işti au fost în anii 1945-1960, prin părinţi, proprietari de 3-4 hectare de pământ, iar statul comunist le lua cote de cereale, grâu, porumb, carne, lapte, unt astfel încât, de cele mai multe ori se pleca de pe câmp (de la arie) cu furca în spinare, făcă să aibă măcar un pumn de grâu pentru colivă sau pentru sămânţă…
Trâmbiţează, elegant, doamna ministru de la Pensii şi domnul Dogaru – mare sindicalist al militarilor, că aceşti foşti CAP-işti nu au avut „contribuţii” sociale mari. În realitate, acestor ţărani, timp de 10-15 ani li se lua tot grâul de pe arie, iar convoiul pleca la „baza de recepţie” alături de cel puţin doi miliţieni activişti de partid, de stat. Plata grâului era, desigur, derizorie. În plus, acolo unde ţăranii se opuneau predării acestor cote se aducea armata din oraş… Aşa că, onor sindicaliştii domnului Dogaru erau, în fapt, „forţa de şoc” a PCR-ului, fost şi PMR, până în anul 1965.
Grâul, porumbul, carnea şi untul luate cote de la ţărani au mers la oraşe pentru hrana armatei din care, mă văd nevoit să o spun, făcea parte şi domnul Dogaru, şi poate chiar tatăl său, cu ani în urmă. Ulterior, peste zece ani, cotele de cereale au mers în URSS ca despăgubiri de război… Aşadar, ţăranii şi fii acestora au construit tot ceea ce s-a realizat în oraşe, căi ferate, hidrocentrale, şosele şi drumuri practicabile, clădiri şi staţiuni de odihnă.
Revenind la zăpadă, dacă nu ar fi fost viscolită, cu siguranţă că ar fi fost o mană cerească pentru agricultorii cu gândul la grâul, orzul, secara şi rapiţa însămânţate în toamna lui 2013. Cei mai năpăstuiţi de zăpadă sunt însă cei cu 1-2 hectare de pământ, cu pensie de CAP-ist de trei sute de lei, cu pensie de urmaş ori pensie cu vechime incompletă…
Mai departe, zicala „Cine-şi face vara sanie…” nu se potriveşte la grija de gospodar, cei mulţi, cu pensiile mici aprovizionându-se pe datorie la prăvălia din sat, achită la pensie şi o iau, ulterior, de la capăt. Ar fi trebuit să aibă făina lor, mălaiul lor, uleiul şi toate cele, aceşti săraci ai satelor, doar că din mica lor pensioară n-au bani suficienţi ca să-şi cultive micile lor loturi, n-au lemne sau butelie ca să îşi poată face pâinea, n-au nici puterea să se mai mişte aşa cum o făceau odată… Poate că s-ar muta şi la oraş această sărăcime a satelor, dar nu au unde, copii lor nu au condiţii prea bune, fie că au o simplă garsinoeră, fie că stau într-un apartament cu două camere, mulţi dintre ei având vreo doi, trei sau patru copii de şcoală. Desigur, poate că ar mai fi o altă soluţie, ca unul dintre copii ce locuiesc pe la oraş să-şi ia o parte din concediu pe timp de iarnă pentru a-şi ajuta părinţii, dar e mai greu şi poate le este teamă de o posibilă concediere…
Suntem acum la revizuirea Constituţiei şi ar trebui să introducem „în caz de dezbatere, prin decret prezidenţial” o măsură privind dezastrul naţional şi astfel să fie mobilizaţi la muncă, în folos naţional, cetăţenii apţi de muncă, cu vârsta între 16 şi 70 de ani, indiferent de şcoli, facultăţi, societăţi de construcţii, industrii ş.a.m.d.
Despre zăpadă şi ierni mi-aduc aminte că în 1939 a căzut prima ninsoare şi un coleg de şcoală primară (eram în clasa a II-a) a venit tot desculţ, iar noi am fost nevoiţi să-l ducem un kilometru şi jumătate, în spate, cu rândul. Atât erau de săraci copii, dar totuşi veneau la şcoală, indiferent de condiţiile atmosferice.
În iarna 1941-1942 o unitate germană ce se ducea spre Grecia a fost cazată câteva zile în satul Burduleşti, comuna Corbu. Aveau două camioane pline cu săniuţe foarte frumoase cum sunt cele din magazinele de azi. După mai multe rugăminţi ne-au dat şi nouă una să ne dăm de pe deal. După o primă săritură peste un şanţ, mie mi s-a oprit respiraţia. Neamţul care ne supraveghea mi-a făcut respiraţie artificială şi mi-am revenit. În plus, nu existau utilaje de deszăpezire, aşa că toţi cetăţenii, chiar şi elevii de şcoală au fost scoşi să degajeze şoseaua judeţeană spre Ciureşti-Icoana, Floru.
Cea mai mare zăpadă, din 1954 am petrecut-o la Gătaia, judeţul Timiş, obligat sămi satisfac stagiul militar, dar cazaţi în barăci. Ne îngheţau cizmele noapte, în dormitor, aşa că dimineaţa le încălzeam pe lângă sobă pentru a ne putea încălţa. Pe atunci nu aveam aparte de filmat şi nici posibilitatea de scris memorii, fapt pentru care ne conformam şi mergeam mai departe. Oare pe unde mai sunt astăzi moldovenii, ardelenii care mi-au fost colegi de suferinţă la barăcile din Gătaia?
Prof. Ion CEAUŞU – Slatina
