De 23 de ani, România îşi calcă trecutul prin indiferenţă, cu o societate frivolă care o agasează, o sugrumă şi în final îi va împinge viitorul către un abis mult-dezirabil.
Traiectoria pe care România s-a încadrat după 1989 nu e o magistrală a succesului, ci mai degrabă o potecă a întunericului, o axa “in nucce” cu o destinaţie pe care astăzi ne este cu mult mai greu să o numim, conştienţi că suntem – cel mai probabil – mai aproape de un sfârşit dramatic decât de o concretizare a reuşitei. Milioanele de tineri şi-au croit acum 23 de ani un drum al libertăţii, al dreptăţii, al normalităţii, prea dulci idealuri pentru un om căruia tocmai i-au dat ochii realităţii. Sacrificiul lor este o lecţie de viaţă, un seminar al demnităţii pentru care au fost în stare să înfrunte curajos orice represiune.
Beneficiarii „favorabilei turnuri” au îndurat de atunci momente insuportabile, tragedii sau întruparea eşecului. Pumnul agitat în tinereţe pentru cauza democraţiei s-a transformat în armaşul disperării, presiunea schimbării pălind în faţa unor interese meschine din culisele unei mari mişcări de preluare a puterii. Inutile s-au dovedit cuceririle postdecembriste în istoria recentă, adevăratele valori la care a nutrit o naţiune s-au pulverizat în oceanul de maşinaţiuni de ordin politic. Bunurile, resursele şi orgoliul economic al României au fost controlate de troieni care şi-au demonstrat măiestria in distrugerea lor rapidă, în scopul înhămarii unui popor la un jug ciclopic. Toată clasa politică participantă la parastasul unui popor s-a înfruptat agresiv, în haite antrenate, lasând în urmă imaginea unor manifestări electorale pitoreşti. Am exportat milioane de români care nu recunosc astăzi dorul, limba, conştiinţa românească. Toţi aceşti factori ne-au adus în „MOMENTUL ZERO” al existenţei acestei societăţi.
Nutrim speranţa oferită de momentul 1 ianuarie 2007, de cănd recunoaşterea calităţii europene a românilor oferă o altă optică asupra scopului existenţei, singura opţiune validă astăzi.
Alte repere, alţi oameni, o altă clasă politică…
Libertatea, dreptatea, demnitatea, moralitatea şi mândria poporului român ar trebui să ne oblige să luăm atitudine în privinţa situaţiei economice şi politice actuale şi să înviem voinţa salvării destinului unui neam. Partidele politice se fac vinovate de acest genocid împotriva românilor, iar unica opţiune validă pentru identificarea unui viitor este schimbarea din temelii a clasei politice şi reforma instituţională. O clasă politică nu poate fi legitimă, atâta timp cât îşi propune să-şi saracească votanţii, semanând moarte în toate sistemele până atunci funcţionale, o clasă politică nu poate fiinţa dacă îşi propune să desfiinţeze minima protecţie socială. Prin planul dizolvării sistemelor Educaţional şi de Sănătate, o clasă politică îşi asumă în mod direct moartea viitorului unui stat. Ori, aceasta pare să fie directiva care conduce interesele politicii româneşti de 23 de ani, România „performează” astăzi sub forma unui stat tocmai din inerţia unui regim care a fost intens preocupat de inducerea unui viitor prin viziuni economice raţionale pe termen mediu şi lung.
Generaţia de astăzi cumulează toate frustrările revoluţionarilor decembrişti, toate neajunsurile tinerilor de astăzi şi speranţa creării unui viitor plauzibil. Radiografia oferita de Carol I despre lacuna de caractere din zestrea autohtonilor se dovedeşte mai mult ca niciodată o veridică experienţa de viaţă, astăzi confruntându-ne cu un aprig fenomen de pervertire, de denaturare a populaţiei, indus de forme tot mai antropice pe un fond natural conservator.
Românii îşi poartă astăzi crucea, divizaţi de interese politice, financiare particulare, gândind evenimentele din bornă în bornă, fără o proiecţie clară şi sigură – în stilul eclectic propriu – asupra continuităţii pe meleagurile patriei.
Avem permisiunea de a nu crede într-un eşec lamentabil, într-o divizare subită a teritoriului românesc, în falimentul unei naţiuni!?
(Gabriel Laurenţiu Pătraşcu)
