E la traista şcolarului de acum 70 de ani, au ajuns elevii de azi la nişte raniţe colorate, chiar dacă au şi roţi. Ghiozdanul cu roţi poate fi tras pe trotuarele asfaltate şi fără gropi, fără bălţi şi noroi, nu prin noroiul uliţelor satelor.
Marii specialişti de prin structurile Ministerului Sănătăţii din instituţiile de specialitate s-au tot opus la numărul săptămânal de ore alocat şcolarilor, dar despre greutatea ghiozdanelor ce aceştia o duc în spate n-au zis nimic. Copii lor sunt duşi cu maşina la şcoală şi tot aşa spre casă. Ghiozdanele altor categorii sunt duse de bunici, de bone, de rude apropiate. Dar cel puţin jumătate din elevii claselor I-IV se luptă singuri cu raniţa din spate, zisă ghiozdan. Proiectanţii de asemenea ghiozdane şi fabricanţii la rândul lor nu s-au gândit la bieţii purtători?
Onoraţii de inspectori, directorii de băgători de seamă de prin Ministerul Sănătăţii de ce nu văd? Ei nu au copii sau nepoţi purtători de ghiozdane-raniţă?
De ce doamnele învăţătoare nu iau nişte măsuri să uşureze povara ghiozdanelor: caietele să nu fie din cele tip „Student” (mari), caietele de muzică, desen (nu blocuri de desen), de geografie, cunoştinţe despre natură să fie păstrate la dulapul clasei. Prin anul 1970 a fost Ordin al ministrului Învăţământului să nu se dea teme pentru acasă la clasele I-IV. De ce acum se dau foarte multe şi grele teme pentru acasă?
Avem obiceiul să copiem metode de la şcoli din alte ţări, de ce la clasele I-IV nu avem încă o zi liberă (miercurea) ca în Franţa?
Pe de altă parte, şi în Franţa am văzut ghiozdane trase pe roţi. În clasa I, în 1938-1939, nu aveam în traista de şcolar decât tăbliţa, Abecedarul şi Aritmetica. Grija cea mare era să nu spargem tăbliţa.
Daţi jos raniţele din spatele bieţilor şcolari! (Prof. Ion CEAUŞU)
