N.A.T.O a fost înființată la 4 aprilie 1949 prin semnarea TRATATULUI de la WASHINGTON, ca o ALIANȚĂ MILITARĂ pentru a împiedica U.R.S.S să controleze EUROPA. În baza TRATATULUI, pe fondul vulnerabilității GERMANIEI, FRANȚEI, ITALIEI și MARII BRITANII, „obosite” de război, S.U.A și-a impus politica de a „rămâne” în EUROPA controlând TOTUL…
Prin anii 60, în contextul refacerii și evoluției militare, FRANȚA și MAREA BRITANIE deveniseră puteri nucleare și se părea că S.U.A era „lipsită” de griji în privința U.R.S.S. Ba, mai mult, peste scurtă vreme, America lansează DOCTRINA NIXON prin care se intenționa, atunci, reducerea efectivelor americane în EUROPA, în schimbul sporirii CONTRIBUȚIEI ALIAȚILOR pentru ca acestea să facă mai mult pentru propria apărare.
Prăbușirea U.R.S.S, în 1991, apare ca finalul unui proces istoric prin care GORBACIOV acceptase deja, în fața presiunii S.U.A, tot mai accentuate, începând cu 1989:
– slăbirea controlului MOSCOVEI în fostele țări satelit;
– instituirea sistemului politic pluralist;
– alegeri libere în fostele țări socialiste…
Astfel că prăbușirea din 1991 se „constituie” ca un avantaj pentru NATO în sensul că dispărea „RISCUL MAJOR” pentru securitatea EUROPEI. „LINIȘTEA” n-a durat, căci la începutul secolului nostru, NOUA POLITICĂ a LIDERULUI RĂSĂRITEAN viza o totală reconsiderare, ba chiar și mai mult, a ce fusese considerată SUPERPUTEREA Nr. 2.
CRIMEEA, ESTUL UCRAINEI, „presiunile” și manevrele asupra fostelor state-satelit, erau de fapt amenințări convenționale și nu numai ce au generat un NOU RĂZBOI RECE silind NATO să-și „construiască” o nouă STRATEGIE.
Această nouă strategie pe care și-a asumat S.U.A s-o coordoneze, numită „NATO – marcă de calitate”, presupunea în primul rând o FORȚĂ MILITARĂ CONSIDERABILĂ. Numai că, tocmai în ultimii ani, ALIAȚII AMERICII, în special cei „BOGAȚI”, își subfinanțează propriile armate, considerându-se în continuare protejate de S.U.A ale cărei cheltuieli militare sunt mereu în creștere, în timp ce pentru ALIAȚI acel 2% cerut de TRUMP, cu insistență, nu contează.
FRANȚA și GERMANIA alocă cam jumătate, iar MAREA BRITANIE cam trei sferturi per soldat din cheltuielile „practicate” în S.U.A. Cam la fel stau lucrurile și în alte state membre NATO care deși clamează pericolul de la EST, se „comportă” ca și când acesta nu există.
În aceste condiții, S.U.A se vede silită să „contribuie” în situații gen LIBIA, BOSNIA, KOSOVO, cu forțe militare considerabile, fără a putea conta pe unii dintre aliații NATO.
Astfel, TRUMP, care până acum nu doar că n-a reușit să aibă o strategie pentru a-i face pe ALIAȚI să-și „crească” responsabilitatea față de propriul viitor, este pus în situația să „încaseze” bobârnace, fie că e vorba de TURCIA, FRANȚA – la vedere, sau de la alții, mai discret – gen GERMANIA – vezi sondajul privind aplicarea Art. 5, în cazul ROMÂNIEI ș.a.m.d.
Aceasta era atmosfera în cadrul NATO la SUMMIT-ul celor 70 de ani de existență și la 30 de ani de la căderea ZIDULUI BERLINULUI, de la LONDRA – decembrie 2019, și tocmai din aceste cauze TRUMP s-a arătat furios.
Sub amenințarea „făgăduită” de TRUMP, încă din ianuarie 2019, despre o posibilă retragere din ALIANȚĂ, PREȘEDINTELE s-a străduit să impună la LONDRA un scenariu de coșmar care să-i sperie pe ALIAȚI, în ciuda declarației finale, la vedere, de unitate și solidaritate.
TRUMP a făcut de fapt un APEL DE TREZIRE pentru EUROPA, în sensul ca aceasta să-și asume o mai mare răspundere pentru propria sa apărare, în speranța că apelul său „va da roade”, pornind de la alocarea a 2% din care, însă, și mulți aliați au simțit-o pe propria piele, o parte ar alimenta bugetul S.U.A prin cumpărarea de armament american.
În același timp, TRUMP a reiterat faptul că o anumită „pasivitate” din partea S.U.A ar pune în pericol credibilitatea Art.5 ce ar echivala cu un mare semn de întrebare pentru apărarea colectivă europeană.
În ceea ce-l privește pe MACRON, cu „moartea cerebrală” a NATO, TRUMP a încercat să-l „alinieze” amenințându-l că fără S.U.A, NATO ar fi anihilată.
În privința GERMANIEI, pasivitatea S.U.A a fost „explicată” de TRUMP că ar genera o puternică amenințare pentru securitatea acestei țări în ciuda combinațiilor posibile între capitalul german și tehnologia germană cu resursele rusești.
MAREA BRITANIE, fără intervenția S.U.A, la rândul său n-are forța să-și extindă UMBRELA NUCLEARĂ asupra mai multor țări europene.
TURCIA, cu a doua mare armată în NATO, prin politica ultimilor ani a devenit un „punct nodal” ce dă frisoane S.U.A, NATO, U.E proiectându-și puterea în spațiul pontic și ORIENTUL MIJLOCIU, ba mai mult, prezintă interes pentru MOSCOVA și TEHERAN, adversari ai S.U.A și în acest fel TURCIA urcă vertiginos în topul problemelor acute ale lumii. Pe de altă parte, TRUMP, obordând chestiunea propriei apărări, a EUROPEI cu o armată special europeană, și-a exprimat îndoiala pornind de la deficitele privind capacitățile militare, ba mai mult tocmai de aici se pot produce rupturi între statele membre NATO.
În cele din urmă, TRUMP a reușit chiar să demonstreze prin problematica de mai sus că fără S.U.A securitatea EUROPEI se află în pericol.
Scopul „discret” al lui TRUMP pe care îl urmărea la LONDRA a fost ca ALIAȚII să admită că S.U.A a devenit un IMPERIU care vrea să-și consolideze puterea.
În lumina acestui SCOP, foarte clar, orice încercare de a înjgheba o REZISTENȚĂ EUROPEANĂ este sortită eșecului, iar cultivarea sentimentelor antiamericane ar conduce la o aversiune americană față de EUROPA, ci i-ar afecta securitatea.
Trăgând linie, în substatul „aniversării a 70 de ani NATO”, TRUMP a tras un semnal de grad O pentru a cere EUROPEI să înțeleagă: cu cât EUROPA va înțelege mai bine ce vor S.U.A cu atât mai bine.
