Ce s-ar întâmpla dacă am privi omul nu doar ca individ biologic, social sau cultural și l-am privi ca pe o „particulă humanoidă”, aflată într-o permanentă mișcare și interacțiune cu alte „particule humanoide”? Și dacă am privi de asemenea orașul nu doar ca pe o aglomerare de clădiri și infrastructuri, și l-am privi ca pe un fel de accelerator de particule umane, în care milioane de interacțiuni produc, transformă și redistribuie energie cognitivă, socială și creativă?
Cele două propuneri, sunt evident, o analogie conceptuală, nu o transpunere a fizicii cuantice în sociologie. Dar tocmai analogia ne poate permite să privim altfel relația dintre individ, comunitate și oraș.
În această perspectivă, individul poate fi imaginat drept o „particulă h” – particula humanoidă. Ea posedă o anumită cantitate de: informații acumulate, experiență, timp, resurse, cunoștințe, relații, capacitate de muncă și potențial de participare. În analogia noastră, această dimensiune a cantității poate fi asociată factorului „m”.
Dar cantitatea, singură, nu este suficientă. O societate poate dispune de foarte multă informație, de milioane de oameni, de infrastructuri uriașe și de resurse considerabile, fără ca toate acestea să genereze automat progres. Apare astfel factorul pe care îl asociem, analogic, cu „c²” – calitatea: nivelul de organizare, inteligență, discernământ, creativitate, educație, responsabilitate și capacitate de transformare a cantității în valoare.
Mai apare însă ceva esențial: semnul înmulțirii dintre m și c². În lectura noastră metaforică, acel „·” poate fi considerat un operator multiplicativ al interacțiunii. Operator multiplicativ, în care cantitatea și calitatea nu trebuie doar să existe; și trebuie să intre în relație. Relație în care, cantitatea poate alimenta calitatea și în același timp, calitatea poate reorganiza și amplifica eficiența interacțiunii.
Astfel, apare ceea ce am putea numi energetismul humanoid: o stare în care individul, prin interacțiunea cu ceilalți și cu mediul urban, își poate amplifica potențialul cognitiv, creativ și social.
Orașul devine, în această metaforă, un accelerator de particule humanoide. Accelerator care însă nu accelerează particule materiale în sensul fizicii, dar generează întâlniri inter-umane, idei, informații, proiecte, conflicte, cooperări și inovații. Cu cât arhitectura conurbanistică facilitează mai inteligent aceste interacțiuni, cu atât crește posibilitatea apariției unor stări cognitiv-energetice noi.
În această logică, un oraș nu mai este doar spațiul în care oamenii locuiesc. De ce? Pentru că el devine un sistem de transformare a energiei umane.
Și din aceeași perspectivă, omul nu mai poate fi privit doar ca receptor de citadin și urbanism. El este, simultan, particulă și generator ce transformă realitatea cognitivă în care se află. Intră în acceleratorul social cu o anumită cantitate și calitate cognitivă și poate ieși din interacțiune cu o altă stare energetică: mai creativă, mai inteligentă, mai autonomă sau, dimpotrivă, diminuată.
Poate că aceasta este una dintre marile provocări ale orașului viitor, în care, nu cât de mult putem construi contează, ci câtă energie umană putem genera prin calitatea interacțiunilor dintre „particulele sale humanoide”.
Iar aici, formula simbolică „ E = m·c² ” poate deveni nu o ecuație a omului, aproximat drept „particulă umană” și poate deveni o formulă descriptivă a energetismului uman. Dar, prin această expresie de energetism cuantic se poate pune o întrebare despre om. Și această întrebare este – ce se întâmplă cu potențialul nostru, atunci când cantitatea și calitatea cognitivă intră într-o interacțiune capabilă să se autostimuleze?
Comentariu: Acest articol se constituie în a fi o analogie între oameni ca particule(subparticule) cuantice și energetismul cuantic de forma: E=mc².
Conceptualizare și o-creație INU-IAlg, cu validare pentru public, Andrei Suman
