Engineering explorativ: … „Despre distincția dintre identitatea care trebuie recunoscută juridic, nu doar ca atribut și cea ca proprietate extinsă”.
În modernitatea juridică, identitatea a fost tratată, în principal, ca un atribut al persoanelor: un ansamblu de date care permit recunoașterea în raporturile sociale și instituționale. Nume, prenume, cod numeric personal, domiciliu – toate acestea configurează o identitate formală, necesară funcționării statului și ordinii juridice. Această viziune a fost suficientă într-o lume în care identitatea era, în mod fundamental, legată de prezența fizică a individului. Astăzi însă, în contextul digitalizărilor accelerate și al dezvoltării sistemelor de tip IA, această abordare devine insuficientă.
Identitatea nu mai este doar un atribut. Ea devine o extensie activă, un ansamblu de date, comportament și modele cognitive care pot circula, pot fi replicate și, în anumite condiții, pot acționa independent de persoana care le-a generat. Această mutație impune o regândire juridică profundă: identitatea trebuie recunoscută nu doar ca atribut, ci și ca proprietate extinsă.
Pentru a reliefa această distincție, trebuie să analizăm cele două planuri.
Identitatea ca atribut este statistică și descriptivă. Ea servește la identificare, nu la acțiune. Este, în esență, o etichetă juridică. Statul o folosește pentru a stabili drepturi și obligații, pentru a asigura trasabilitatea persoanelor și pentru a organiza viața socială. În această paradigmă, identitatea nu este „deținută” în sens economic sau funcțional; ea este recunoscută și protejată ca element al persoanei.
În schimb, identitatea ca proprietatea extinsă este dinamică și operațională. Ea include nu doar date de identificare, ci și:
– istoricul comportamental,
– preferințele,
– tiparele de gândire,
– conținuturile generate,
– reprezentări digitale (profiluri, avataruri, modele IA).
Aceste elemente nu mai sunt simple descrieri, ci devin resurse. Ele pot fi colectate, analizate, valorificate economic și, mai nou folosesc, pentru a construi simulări ale persoanelor. În acest sens, identitatea devine comparabilă cu o formă de capital – un capital cognitiv și comportamental.
Aici apare o ruptură juridică. Sistemele actuale protejează relativ bine identitatea ca atribut (de exemplu, împotriva furtului de identitate clasic), dar sunt insuficient pregătite pentru a proteja identitatea ca proprietatea extinsă. De exemplu, utilizarea datelor personale pentru antrenarea unor modele care pot reproduce stilul de gândire sau de exprimare a unei persoane se află într-o zonă juridică ambiguă. Este aceasta o încălcare a identității sau doar o utilizare a datelor?
Răspunsul depinde de recunoașterea celei de-a două dimensiuni. Dacă identitatea este doar un atribut, atunci datele pot fi tratate ca informații separate, relativ autonome. Dacă identitatea este și proprietate extinsă, atunci aceste date devin părți integrante ale persoanelor și trebuie protejate ca atare.
Această recunoaștere ar avea implicații majore.
În primul rând, ar introduce un drept de proprietate asupra identității extinse. Persoana ar avea control nu doar asupra datelor sale brute, ci și asupra modului în care acestea sunt combinate, analizate și transformate în model. Ar putea autoriza sau interzice crearea de simulări ale propriei identități cognitive.
În al doilea rând, ar permite sancționarea substituției identitare. Nu doar folosirea ilegală a datelor ar fi problematică, ci și crearea unor entități care funcționează „în locul” persoanei, fără consimțământul acesteia. Ar apărea astfel o nouă categorie juridică: uzurparea identității cognitive.
În al treilea rând, ar schimba raportul dintre indivizi și platformele digitale. În prezent, multe dintre aceste platforme tratează datele utilizatorilor ca resurse exploatabile, în baza unor acorduri de utilizare adesea opace. Recunoașterea identității ca proprietatea extinsă ar limita această practică, obligând platformele la transparență și la respectarea unui drept fundamental: acela de a nu fi „reconstruit” fără acord.
Totuși, această transformare nu este lipsită de riscuri. Introducerea identității în sfera proprietății poate duce la comercializarea excesivă a sinelui. Există pericolul ca indivizii să fie tentați să „vândă” identitatea extinsă, fragmentând-o în funcție de interese economice. În acest scenariu, identitatea riscă să devină o marfă, iar persoana – un furnizor de date și tipare.
De aceea, este esențial ca această recunoaștere juridică să fie însoțită de limite etice clare. Identitatea nu poate fi redusă la proprietate, pentru că ea rămâne, în esență, legată de demnitatea umană. Aici se păstrează rolul identității ca atribut: ca expresie a persoanei, nu ca obiect tranzacționabil.
Această tensiune între atribut și proprietate nu este ușor de rezolvat. Ea reflectă o transformare profundă a condiției umane în era digitală. Filosofia limbajului a lui Ludwig Wittgenstein ne amintește că ceea ce poate fi descris nu epuizează ceea ce este. În mod similar, ceea ce poate fi modelat sau deținut nu epuizează identitatea umană.
În final, distincția dintre identitatea ca atribut și cea ca proprietate extinsă nu trebuie să fie înțeleasă ca o opoziție, ci ca o complementaritate. Prima protejează persoana în plan juridic clasic; a doua o protejează în planul noilor realități tehnologice. Împreună, ele pot oferi un cadru adecvat pentru apărarea identității într-o lume, în care aceasta nu mai este doar „a noastră”, ci și „despre noi”, „pentru alții” și, uneori, „în locul nostru”.
Miza nu este doar juridică, ci și existențială. A recunoaște identitatea ca proprietatea extinsă înseamnă a recunoaște că omul nu mai este doar purtătorul identității sale, ci și sursa unor extensii care pot scăpa de sub control. Iar dreptul, dacă vrea să rămână relevant, trebuie să țină pasul cu această realitate.
Co-creație INU-IAlg, cu validare pentru public
