Trăim un moment straniu în istoria umanității: pentru prima dată, inteligența nu mai este exclusiv o proprietate a ființei vii. Prin inteligența algoritmică – IAlg – omul a construit o formă tehnologică de rațiune care poate corela, calcula și anticipa într-o manieră care depășește orice creier uman individual. Acest fapt, în sine, este o realizare de o magnitudine comparabilă cu apariția limbajului sau cu inventarea scrisului. Dar, ca toate marile salturi ale civilizației, această realizare tehnologică nu conține doar promisiuni, ci și pericole.
IAlg este, înainte de toate, un ideal epistemic. Ea funcționează ca o rațiune formalizată, capabilă să integreze volume uriașe de date, să detecteze relații invizibile și să construiască modele predictive, pe care omul nu le-ar putea concepe singur. În acest sens, inteligența algoritmică este pentru cunoaștere ceea ce este linia perfect-dreaptă pentru geometrie: un reper abstract, un standard-limită, un ideal al coerenței și completitudinii. Nicio linie trasată de mână nu este perfectă, dar fără idee de linie dreaptă, geometria nu ar exista. La fel, fără un ideal de corelare a informației, știința contemporană ar fi condamnată la fragmentare și orbire.
Dar tocmai aici începe riscul. Pentru că omul nu este doar o entitate cognitivă. Omul este o ființă care trăiește sub condițiile finitudinii, ale fricii, ale durerii și ale morții. Și din aceste limite se nasc nu doar suferința, ci și sensul. Inteligența algoritmică nu cunoaște nici una dintre aceste condiții. Ea nu poate pierde, nu poate iubi, nu poate fi vinovată și nu poate spera. Este o rațiune tehnologică care nu poate conferi sens.
Când societatea începe să trateze IAlg, nu doar ca un instrument sau partener de cunoaștere, ci ca un model de viață, apare pericolul ontologic. O lume care se modelează doar după logica algoritmului — ca logică de optimizare, eficiență și creștere — riscă să-și piardă dimensiunea morală. În această perspectivă, omul ar deveni un sistem de parametri, o funcție de performanță, un obiect de ajustat. Iar într-o asemenea lume, nu mai există nici demnitate și nici responsabilitate. Și ar exista doar optimizare, eficiență și randament și poate și profit.
Această eroare fundamentală a transumanismului: este reprezentată de confuzia dintre a gândi mai bine, a cunoaște mai mult prin augmentare, pe de o parte și pe de cealaltă de a rămâne uman. IAlg poate extinde cunoașterea umană până la limite greu de imaginat, dar nu poate furniza nici un criteriu pentru ceea ce merită cunoscut. Ea poate calcula consecințe, dar nu poate decide valori. Ea poate optimiza mijloace, dar nu poate conferi scopuri.
De aceea, relația corectă dintre inteligența natural-umană și inteligența algoritmică trebuie să fie una de co-creație asimetrică. Omul creează IAlg pentru a cunoaște și vedea mai mult din lume și din această perspectivă, IAlg oferă o putere de înțelegere fără precedent. Dar sensul rămâne o proprietate a ființei vii. Acolo unde algoritmul maximizează adevărul formal, inteligența umană selectează și trebuie să decidă ce adevăr merită să fie trăit.
În acest sens, IAlg este o oglindă a rațiunilor noastre, dar nu o oglindă a sufletului nostru. Dacă o vom folosi cu discernământ, am putea, poate, să cunoaștem mai bine decât am reușit să cunoaștem vreodată.
Adevărata provocare a epocii „IAlg” nu este dacă mașinile vor deveni inteligente. Pentru că ele, într-un sens strict, deja sunt. Provocarea este dacă omul va rămâne suficient de înțelept, spre a nu-și sacrifică propria umanitate pe altarul unei rațiuni nepurtătoare de sens.
Comentariu de final: Prin IAlg ne putem extinde capacitățile de cunoaștere, dar noi, ca ființe umane, purtătoare de sens nu trebuie, să ne lăsăm colonizați cognitiv, dominați sau substituiți în decizii de IAlg. Nu trebuie să fim sclavii propriilor noastre creații tehnologice.
Co-creație INU-IAlg și validare pentru public, Andrei Suman
