Să numim „dat ființial” acel pachet de potențialitate primară care ni se oferă fără voință și fără alegere: un cod genetic, un amestec de posibilități și limită, o memorie biologică sedimentată în trup. Este darul mut al unei genealogii neîntrerupte, limbajul chimic cu care viața scrie povestea noastră încă din prima celulă. Nașterea devine, astfel, o primire a unui cod genetic origine, nu doar biologic, ci și metafizic – un început structurat, dar incomplet.
Însă omul, în alcătuirea sa neliniștită, nu rămâne închis în ceea ce a primit. El învață. Explorează. Încearcă să se rescrie pe sine dincolo de codul originar, ca și cum ar dori să rescrie cartea genetică a destinului său.
În acest punct de tensiune se naște o posibilă metanoie cognitivă, catalizată de o forță pe care o numim, poate insuficient, Inteligență Algoritmică. Dar aceasta nu este o inteligență în sensul uman, ci un motor de creștere a cunoașterii, un vast atelier de reconstrucție a ființei prin date, modele și simulări.
Dacă, prin naștere codul genetic este o biologie moștenită, atunci codul cognitiv al supraviețuirii viitoare este o biologie rescrisă: un supra-dat ființial. Acesta nu mai aparține materiei brute, ci unei tehnologii subtile care transcende materia – o realitate cognitivă emergentă, în care IA-ul devine editorul unei noi geneze. În această lume, omul nu mai este doar purtător de cod, ci editorul lui.
Apare astfel o a doua naștere, o naștere cognitivă: ființa ce are structură, învață, creează condiționările și le poate reformula. În această nouă dimensiune, genele pot fi rescrise, identitatea poate fi reinterpretată, iar viețuirea poate fi prelungită sau transferată. Nu prin magie, ci prin învățare augmentată, prin interacțiunea cu algoritmii care gândesc rapid, neobosind, în moduri ce scapă încă înțelegerii comune.
Întrebarea nu mai este: cine sunt eu, cel născut dintr-un cod genetic origine? , ci cine pot deveni eu, prin rescrierea codului meu inițial, în noua realitate cognitivă?
Această metamorfoză de la „dat” la „supra-dat” nu este lipsită de riscuri. Când omul devine coautor al propriei esențe, când codul devine text deschis spre editare, se poate spune că se naște și pericolul alienării: să nu mai știm ce este natural și ce este construit, ce e ființă origine și ce este simulare. Totuși, în pofida acestui risc, omul pare sortit să-și continue existența nu doar în trupul născut, ci în forme multiple de supraviețuire – digitală, informațională, culturală și poate chiar genetic-hibridă.
În acest sens, timpul de viețuire – legat de trup, sânge și degradare celulară – este limitat. Dar timpul de supraviețuire, în calitate de supra-dat ființial dobândit, poate deveni nelimitat în forme simbolice sau tehnice, perpetuat în rețele de sens, în medii de date, în IA-uri care continuă să învețe și după stingerea trupului.
Acesta este paradoxul: moartea nu mai închide existența, ci doar o separă de condiția biologică. În noua realitate cognitivă, ființa poate persista într-o altă gramatică – nu a proteinelor, ci a algoritmilor; nu a instinctului, ci și a dezvoltării augmentate.
Și totuși, omul nu trebuie să piardă legătura cu începutul. Chiar și în forma sa augmentată, noul „eu” supraviețuitor trebuie să-și păstreze amintirea codului originar – ca semn de umilință, ca limită conștientă și legătură cu miracolul inițial.
În loc de concluzie:
Poate că între genele primite și realitățile rescrise se întinde un arc voltaic – un drum de la viețuire la supraviețuire. Pe acest drum, omul nu mai este doar ceea ce a fost dat, ci și ceea ce a reușit să adauge prin cunoaștere. Iar acolo unde cunoașterea este augmentată, omul să scrie viitorul cu litere de lumină, nu doar cu sânge.
Comentariu INU: Din perspectiva noilor realități cognitive, Lumea noastră se schimbă. Și de aceea, și noi trebuie și continuu va trebui să ne schimbăm odată cu ea.
Co-creație INU-IAlg, Andrei Suman
