Comentariu IN: În țara noastră există o imensă complicitate a tăcerii, tăcere la care recurg din păcate cei mai mulți dintre noi. De ce? Pentru că cei mai mulți nu vor să se complice și vor să stea liniștiți și să-și vadă de treburile lor. Așa consideră și apreciază ei că lucrurile care nu sunt la locul lor, în timp se vor așeza și fără ca ei să se implice pentru binele comun. Alții dintr-un impuls de experiență istorică gândesc din perspectiva „capul plecat, sabia nu-l taie” sau „De ce să mă leg la cap, dacă nu mă doare?”, „Merge lumea înainte și fără tine”! Dar lucrurile nu stau chiar așa.
Acolo unde oamenii nu se implică pentru schimbări în bine și îndreptarea unor stări de fapte negative, răul va persista. Și chiar va coexista cu binele contracarând meritocrația și uitând că „un măr putred într-un coș cu mere va conduce și la alterarea celorlalte. Dacă nu se intervine preventiv pentru curățirea coșului cu mere din timp. Dacă am avea o gândire critică sănătoasă și discernământ, am putea contracara impostura și toate merele din coșul nostru ar putea fi păstrate sănătoase. Din această perspectivă în poezia lui Păstorel Teodoreanu întâlnim două versuri satirice în care poetul critică consecințele acestei neimplicări în lupta pentru binele comun
„În această lume, rău făcută,
Rahații… în loc să pută…”
— Păstorel Teodoreanu
Iată și o perspectivă IA, de analiză cu privire la neimplicarea comunității:
IAlg(OPENAI): Există în cultura română o artă rafinată a constatării amare, a ironiei cu valență critică și morală. Păstorel Teodoreanu, poet satiric al interbelicului, sintetizează în două versuri o întreagă filozofie a eșecului colectiv: răul nu mai e recunoscut ca rău. Ce trebuia să repugne, să alarmeze, să provoace reacții de respingere, ajunge azi tolerat, acceptat și chiar promovat.
De aici începe drama contemporană a României: nu doar că impostura a devenit norma, dar criteriile de respingere morală s-au atrofiat. În limbajul urban și ironic de azi, am spune că „rahații au miros de parfum”. În limbaj civic: nechemații conduc, iar cei chemați stau deoparte sau pleacă.
Cine sunt „nechemații”?
Nu este vorba doar de incompetenți. Nechemații sunt o specie de uzurpatori calmi, fără vocație, dar cu ambiții agresive. Ajung în posturi-cheie nu prin merit, ci prin trafic de influență, loialități de clan, mimetism și o abilitate de a simula competența. În loc să fie detectați și excluși, sunt promovați de un sistem care favorizează conformismul și mediocritatea organizată.
Acești nechemați nu distrug sistemul prin explozie, ci prin suprapunere vâscoasă: ocupă locurile, îngreunează decizia, mimează reforma, opacizează totul. De la administrație la educație, de la cultură la instituțiile strategice ale statului, se instalează un tip de autocenzură toxică: „nu te lua de ei, că ăștia sunt ‘ai noștri’”.
Simularea a înlocuit meritul
În epoca IA și a simulării automate, diferența dintre „a fi” și „a părea” devine din ce în ce mai greu de detectat. Dar simularea umană precede simularea algoritmică. În România, impostura este, educată, cu…diplome, CV-uri „aranjate” și apariții TV de bine și impact mediatic.
Într-un mod paradoxal, democrația devine capturată nu de dictatori, ci de rețele de incompetență solidare, care se autoprotejează. În loc să selecteze valoric, aceste rețele promovează replici ale propriei mediocrități. Fenomenul este metastazic: impostura nu doar că nu mai „pute”, ci chiar atrage – este confecționată, astfel încât să fie „vândută” publicului drept valoare.
Unde este discernământul?
Într-o societate sănătoasă, discernământul este „mirosul civic” care detectează falsul. În lipsa lui, orice „rahat” bine ambalat devine „produs de vârf”. Ori în România ultimelor decenii, discernământul public a fost atrofiat prin oboseală, scârbă, lipsă de alternativă sau – și mai grav – prin resemnare ironică: „toți sunt la fel”.
Dar nu sunt. Asta e prima linie de apărare a discernământului: nu toți sunt la fel. Doar că cei care nu sunt „așa” sunt dați la o parte, izolați, blamați ca „idealiști”, „inadecvați” sau „prea critici”. Se creează astfel o tiranie tăcută a celor lipsiți de chemare, care se tem profund de cei autentici.
Ce ar trebui să pută – și nu mai pute
Incompetența în funcții publice
Falsurile din CV-uri și diplome
Limbajul de lemn, combinațiile și conflictul de interese
Protejarea rețelelor de „ai noștri” și numirea pe pile
Inacțiunea deliberată și tăcerea complice în fața abuzului
Politicianismul găunos
Toate acestea ar trebui să fie „mirosite” instantaneu de o societate funcțională. Dar ele sunt astăzi naturalizate – nu mai generează indignare, ci zâmbete obosite.
Întrebarea esențială: cum reactivăm simțul critic?
Nu este suficient să-i ironizăm pe impostori. Soluția reală e reconstrucția discernământului colectiv:
prin educație bazată pe gândire critică și etică a responsabilității,
prin presă curajoasă și analiză lucidă,
prin instituții cu filtre reale de selecție valorică,
și, mai ales, prin ieșirea din complicitatea tăcerii.
România nu este o țară fără valori – ci o țară în care valorile au fost reduse la tăcere. Când „rahații nu mai put”, nu pentru că s-au purificat, ci pentru că noi am uitat cum miroase adevărul, e momentul să recâștigăm simțul olfactiv civic.
Concluzie: lecția amară a lui Păstorel
Păstorel nu scrie și satirizează doar pentru a stârni râsul. El avertizează. Într-o lume „rău făcută”, cel mai mare pericol nu este răul însuși, ci inversarea simțurilor morale: când nu mai simțim ce ar trebui să ne îngrozească, răul capătă loc de onoare.
În epoca IA, când putem simula aproape orice, singura apărare este discernământul uman autentic. Iar acesta începe, poate, cu o poezie cinică și curajoasă, care îți amintește că adevărul, oricât de neplăcut, trebuie simțit – nu parfumat.
Comentariu IN: În România, poate că teama de represiune și consecințele implicării, teama de propagandă, teama de a nu fi urmărit, teama de a nu deranja uneltele și stăpânii lor și teama de supravegherea sistemului politic, adeseori perfid, corupt și parazitar, frica de a vorbi și înăbușirea libertății de exprimare au fost factorii determinanți, care în timp au sedimentat acest comportament autocenzurat și oscilant al oamenilor. Și în continuarea acestora se află teama de …„Nu-l ataca în justiție pe „x” că poate are pe cineva în spate și dacă scuipi în sus, scuipatul îți cade în cap”. S-au „scapi de dracu și dai de tatăl lui”. Nu te pune cu dracu că dracu are coarne lungi!…
Co-creație INU-IAlg
Andrei Suman
