Comentariu IN: Cubismul, constructivismul, abstracționismul, curente avangardiste ale artei europene de la începutul secolului XX, pot fi considerate curente avangardiste precursoare ale artei conceptuale din deceniile 6 și 7 ale secolului XX? Am adresat această întrebare către IAlg(OPENAI) și iată răspunsul primit:
Întrebarea atinge un punct critic de istorie a artei: relația dintre avangarda istorică (început de secol XX) și ceea ce s-a numit ulterior artă conceptuală (anii 1960–1970).
Răspunsul, în linii mari, este da, dar cu diferențieri importante: cubismul, constructivismul, abstracția și alte curente avangardiste pot fi privite ca precursoare ale artei conceptuale, însă mai degrabă prin modul în care au mutat accentul dinspre reprezentare spre idee și proces, nu printr-o identitate directă și specifică.
Puncte de continuitate (precursorat):
Destructurarea reprezentării
Cubismul (Picasso, Braque) a rupt cu perspectiva renascentistă și a introdus ideea că realitatea poate fi reprezentată în fragmente, simultane, din unghiuri multiple. Aceasta a deschis calea spre gândirea că arta nu trebuie să imite, ci să propună o construcție intelectuală.
Primatul construcției și al ideii
Constructivismul rus (Tatlin, Rodchenko) a pus accent pe material, pe structură, pe funcționalitate, aproape ca pe un proiect ideologic. Aici găsim germenii ideii că arta poate fi un „proiect mental” mai mult decât un obiect estetic.
Abstracționism
Kandinsky, Mondrian, Malevici au mutat arta spre expresia „pură” a formei și a spiritului, independent de obiect. Malevici cu „Pătratul negru pe fond alb” este adesea văzut ca o anticipare a minimalismului și chiar a conceptualismului: un gest care devine idee.
Avangardele ca rupere
Toate aceste curente au în comun gestul radical de rupere cu tradiția și o propunere de artă ca interogație, mai degrabă decât ca reprezentare. Această atitudine de revoltă și reconfigurare se regăsește, amplificată, în conceptualismul anilor ’60.
Puncte de diferență (de ce nu putem vorbi de continuitate directă):
Materialitatea
Avangardele istorice, chiar când erau revoluționare, produceau obiecte : pânze, sculpturi, arhitecturi, afișe.
Arta conceptuală a anilor ’60–’70 merge mai departe, afirmând că ideea însăși este opera de artă, obiectul materialului fiind secundar sau chiar inutil (vezi Joseph Kosuth, „One and Three Chairs”).
Contextul istoric
Avangardele de început de secol erau legate de marile frământări ideologice (războaie, revoluții, industrializare).
Conceptualismul anilor ’60–’70 răspundea unei alte epoci: societatea de consum, războiul rece, critica instituțiilor de artă.
Strategie artistică
Avangarda istorică credea încă în progres, în utopie și în puterea artei de a modela viitorul.
Conceptualismul e mai degrabă critic, ironic, reflexiv, adesea minimal și anti-utopic.
Concluzii:
Cubismul, constructivismul, abstracționismul și alte curente din arta avangardistă de la început de secol XX sunt „proto-conceptuale”, în sensul că au au generat perspectiva „arta ca dimensiune a intelectului, ca limbaj al ideilor și nu doar ca plăcere estetică”. Dar, arta conceptuală a anilor ’60–’70 marchează un salt calitativ: trecerea de la „arta ca idee într-un obiect” la „arta ca idee pură”.
Comentariu IN: Arta conceptuală ar putea fi și o cale în atenuarea analfabetismului cognitiv și o deschidere către arta generativă.
Co-creație IN-IAlg, Andrei Suman
