RESTITUIRI. FOSTUL SCHIT DE LA ȘOPÂRLIȚA – JUDEȚUL ROMANAȚI

Prof. Drd. Dan ANASTASESCU

Ctitorul Ghinea Țucala Brătășanu – mare vistiernic al lui Matei Vodă Basarab
Neamul „Țucala” provenea dintre așa-numiții „cupatrizi ianinoți”. Se consideră faptul că Ghinea, întemeietorul acestei ramuri, fusese olar la Constantinopol înainte de a se stabili în Țara Românească, în vremea lui Leon Tomșa.
Un document, datat la 10 mai 1634, consemnează faptul că Ghinea postelnicul, împreună cu soacra sa, Anca, soția lui Mihăilă postelnicul din Văleni, se afla într-un proces cu mănăstirea Bistrița și cu starețul Vasile, pentru satul Glindeni din județul Romanați. Din acest act reiese că Mihăilă din Văleni, socrul lui Ghinea, era nepotul lui Drăgușin banul și al lui Dumitru vornicul. Documentul, precum și un altul din 13 mai 1634, menționează că Ghinea era „ginerele jupâniței Anca”. Tot Mihăilă postelnicul apare amintit într-un alt act din 9 ianuarie 1613.
Mai târziu, la 9 martie 1642, Ghinea slugerul figurează ca martor într-un document prin care Buica, fiica slugerului Preda din Greci, vinde două treimi din moșia Studina marelui spătar Preda din Brâncoveni, bunicul patern al viitorului domn Constantin Brâncoveanu. Tot în 1642, la 27 noiembrie, Ghinea „sluger din Brătășani” participă, alături de alți 23 de boieri, la hotărnicirea satului Potelu, a localității Găvojdibrod (astăzi Grojdibod), a ocinei Iana Poiana și a bălții Mamina, moșii dăruite din vechime de boierii Craiovești mănăstirii Bistrița.
În ianuarie 1643, documentele îl atestă din nou ca sluger, atunci când Matei Basarab întărește aceleiași mănăstiri stăpânirea asupra satului Potelu din județul Romanați. În anii următori, Ghinea Brătășanu urcă în rang, primind dregătoria de clucer. În această calitate este menționat în mai multe acte de vânzare, între 1646–1647. Un exemplu este cel din 3 iunie 1647, unde figurează ca martor, împreună cu Farcaș Radu, căpitan de roșii, la o tranzacție de ocină.
De asemenea, în înscrisul banului Radu Buzescu, fiul clucerului Radu Buzescu (unul dintre frații Buzești), datat 20 iunie 1646, prin care acesta eliberează de rumânie pe sătenii din Cerneți, Ghinea „ot Brătășani” apare din nou ca martor cu rangul de clucer. La fel și pe actul din 1 februarie 1647, prin care Matei Basarab confirmă lui Oprea vătaful stăpânirea asupra unei treimi din satul Oboga.
Venit în Țara Românească pe vremea lui Leon Tomșa, împreună cu alți străini, Ghinea a dobândit treptat moșii și dregătorii, atât prin zestre, cât și prin „hrăpiri”, fapt ce a stârnit mari nemulțumiri în rândul boierimii. Aceste tensiuni au culminat cu fuga unui grup de pribegi în Transilvania, sub conducerea lui Matei aga din Brâncoveni.
Despre Ghinea se spunea că „știa să întoarcă trebile prin țară cum învârtește olarul roata”, reputația sa fiind aceea de bun iconom. După ce a ajuns mare vistier, a început să se aibă îmbrăcăminte nobiliară: purta haine de velur samur și postav de Veneția, cămăși cu guler alb ca hârtia, iar pe cap un bonet sau o căciulă de astrahan, după moda georgiană. A. Pelimon îl descria astfel: „părul roșcat, ca de cărămidă, ras pe ceafă și pe frunte, nas ascuțit, ochi spălăciți și privire aspră, ca de viezure. Purta o barbă impunătoare, mustăți mari și avea un aer pios”.
Cronica vremii notează că Ghinea a urcat în funcții „încetișor, spre ascuns, ca un diavol”, câștigând încrederea lui Matei Basarab. Acestuia îi spunea: „De ți-e voia să faci bani mulți, fă-mă vistier mare și vei cunoaște folos, că-ți voi aduce mult câștig”. Domnitorul a cedat și i-a acordat toată puterea financiară. Odată ajuns vel vistier, Ghinea a început să jefuiască fără milă, trimițând oameni de pradă în toate colțurile țării.
Averea acumulată în ultimii ani ai domniei lui Matei Basarab i-a permis să ridice schitul Crivina (sau Șopârlița), ale cărui ruine se mai văd și astăzi, precum și biserica „Sfânta Treime” din Slatina, unde se află portretul și mormântul său alături de cel al soției. Totuși, istoricul Ion Ionașcu consideră că Ghinea, care a cumpărat satul Alimănești de la Mihnea Turcitul nu poate fi același cu Ghinea Brătășanu, întrucât acesta din urmă a murit în 1653, în timpul răscoalei seimenilor.
Moartea sa a fost violentă. Cronicile relatează că slujitorii și cetele de seimeni și dorobanți, nemulțumiți de neplata lefurilor, l-au acuzat pe Ghinea Țucala și pe Radu Vărzaru vel armaș că l-ar fi sfătuit pe domn să nu le dea solda. Năvălind la curtea domnească, au căutat prin camere, poduri și lăzi până i-au găsit, i-au dezbrăcat și i-au bătut crunt, apoi i-au dus în câmp și i-au ucis în fața oștilor.
Matei Basarab însuși consemna că „seimenii l-au scos la câmp la toate glotile de l-au ucis”. Cronicarul adaugă că vel cămărașul Ghinea „se purta ca un lup, prădând fără osâbire și pe mari, și pe mici, fără nici o dreptate, fără milă”.
Un document descoperit de istoricul Ion Ionașcu, datat 23 iunie 1653, arată cum Neagoe clucer ot Pătrăsagi a fost acuzat că l-ar fi împușcat pe Ghinea vistierul. Neagoe s-a plâns domnului și a cerut să i se facă dreptate. În urma judecății și a jurămintelor depuse pe Sfânta Evanghelie de către frații și boierii săi, a fost declarat nevinovat și eliberat de orice vină. Actul domnesc stipula clar că Neagoe și familia sa să fie „în pace și slobod de către jupâneasa și feciorii lui Ghinea vistier” ]” (Despre viața și activitatea lui Ghinea Țucala vezi și: IOAN C. FILITTI, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, 1919, p. 296; TOMA G. BULAT, „Mânăstirea Bistrița în vremea lui Matei Basarab”, în revista Mitropolia Olteniei, 1977, nr. 7-9, p. 624; PROF. ION D. TÎLVĂNOIU, „Ghinea Țucala Brătășanu – vistiernicul lui Matei Basarab și urmașii săi”, în revista Memoria Oltului, 2012, nr. 5, pp. 10-11; C. C. GIURESCU, Harta stolnicului Constantin Cantacuzino. O descriere a Munteniei la 1700, București, 1943, p. 19).

Schitul Șopârlița sau Crivina
Schitul Șopârlița, numit și Crivina, se află astăzi în satul Șopârlița, comuna cu același nume, județul Olt. Ctitorit de vel vistierul Ghinea Țucala „în zilele lui Matei Vodă”, data exactă a ridicării nu este cunoscută (cel mai probabil în perioada 1645-1651).
Primele informații despre acest așezământ monahal apar la 4 august 1657, în jurnalul călătorului Paul de Alep. Acesta a poposit la Brătășani, găzduit de vornicul Preda Brâncoveanu, „cel dintâi dintre boierii țării”, căci Ghinea vistierul murise deja. Paul de Alep descrie schitul drept „o mănăstire mică, aflată sub un pisc de deal, pe malul stâng al Oltețului, pe moșia Brătășenilor, într-un loc numit Sub Zăpodie”.
Nu se știe exact când și cum a ajuns în ruină. Posibil să fi fost distrus de seimenii răsculați, cei care l-au ucis și pe ctitor. Alte ipoteze leagă ruinarea de ocupația austriacă din Oltenia (1718–1739), de războaiele ruso-austro-turce sau de incursiunile lui Pazvantoğlu, care după 1800 au pustiit regiunea. Cutremurele repetate au contribuit și ele la degradare.
Schitul este menționat pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, reprodusă de Anton Maria del Chiaro în Storia delle moderne rivoluzzioni della Valachia, unde apare situat pe malul stâng al Oltețului, la nord-est de Pârșcoveni.
În 1871, răspunzând unui chestionar al lui Al. Odobescu, preotul Al. Ionescu din Șopârlița descria ruinele: ziduri lungi de circa 7 stânjeni și late de 6, groase de un stânjen, ridicate din cărămidă mare și var. În apropiere existau și ziduri pătrate, interpretate ca rămășițele unei grădini de vânătoare, numită „La Ciutăria”. El preciza că locașul fusese zidit în vremea lui Matei Basarab de „un ministru al său, numit Ghinea vistierul”.
Biserica schitului avea plan dreptunghiular (21,5 m lungime, 8,5 m lățime), cuprinzând altar, naos și pronaos. Zidurile groase de 1,35 m erau din cărămidă arsă bine, legată cu mortar de var hidraulic. Pe fațada vestică se aflau două contraforturi oblice, asemănătoare cu cele de la biserica „Sfinții Împărați” din Târgoviște. Zidul dintre naos și pronaos era plin, străpuns doar de un gol median.
Astăzi, din acest așezământ nu mai rămân decât ruinele, istoria lui fiind păstrată doar prin documente și amintirile cronicarilor ”(PROF. ION D. TÎLVĂNOIU, „Ghinea Țucala Brătășanu . . .,” p. 14; Călători străini despre Țările Române . . ., pp. 214-215; ION DONAT, Fundațiunile religioase ale Olteniei . . ., p. 41; AURELIA MINCĂ, MIHAI BUTOI, Monumente istorice şi de artă din judeţul Olt, Ed. Meridiane, 1984, p. 46; CRISTIAN MOISESCU, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Vol. II, Repertoriul edificiilor de cult, Ed. Meridiane, București, 2003, p. 26).