Acasă Actualitate Jurnal de călătorie VII – Peregrini prin America

Jurnal de călătorie VII – Peregrini prin America

33

În prima zi, ne-am cazat la unul dintre hotelurile „Hilton”, din apropierea aeroportului, situat, deci, cam la treizeci de kilometri de New York, unde preţul era moderat (70$ pe noapte), comparativ cu preţurile astronomice practicate de hotelurile din centru.
După ce am servit o pizza la restaurantul hotelului şi ne-am făcut câte un duş, am început să studiem hărţile marelui oraş, stabilind ca a doua zi musai să mergem la Statuia Libertăţii.
O problemă spinoasă a constituit-o şi alegerea rutei de transport de la hotelul situat în împrejurimile aeroportului (unde erau cazate cu prioritate echipajele aeronavelor), la New York şi invers. Am hotărât ca în fiecare dimineaţă să mergem cu un autobuz pentru navetişti până la New Jersey, apoi să luăm un alt autobuz până la Pen Station, de acolo urmând a lua metroul pe traseul ales. Ne întorceam destul de obosiţi – dar fericiţi – după-amiaza. Schimbam mijlocul de transport, trenul de navetişti, cu un trenuleţ electric ce făcea ocolul întregului aeroport. L-am considerat o culme a tehnicii, deoarece atât în trenuleţul suspendat pe o monoşină, cât şi în staţiile pe unde treceam-nu se vedea ţipenie de impegat sau alt lucrător. Totul era automatizat. Introduceai o monedă şi pătrundeai în staţie. La fiecare douăzeci de minute venea trenuleţul, ce avea doar două vagoane. Acesta se oprea cu mare precizie în staţie, uşile lui coincizând cu cele ale staţiilor.
După ce se făcea îmbarcarea sau evacuarea pasagerilor, trenuleţul pleca spre staţia următoare. Cum vagoanele şi staţia erau total transparente, ne-am uitat după un mecanic de locomotivă sau şef de staţie. Nu existau, dar intuiam camere de supraveghere pretutindeni.
– Domnu’ meu profesor! Mâine mergem să vedem Statuia Libertăţii! Cu mama lui, cu mă-sa şi casa cui nu o merge întâi şi întâi la Statuia Libertăţii!
– Da, dar duminică mergem la slujbă, la biserica ortodoxă română „Sfântul Dumitru”, că mai avem cinsprezece seturi de cărţi şi poate, cine ştie, le dăm şi pe acestea. Cu mama lui, cu mă-sa şi casa cui nu o merge duminică la biserică! Am râs amândoi, asemenea unor şcolari care pun la cale chiulul de la ore.

……………………

Aşteptam liniştiţi pe ţărmul Atlanticului unul dintre feriboturile care făceau naveta din sfert în sfert de oră, pentru a ne îmbarca, contra modicei sume de 15$. În zare se vedea Statuia Libertăţii, ea fiind amplasată pe o insulă, în afara New York-lui.
Asemenea nouă, aşteptând liniştiţi feribotul, erau sute de turişti veniţi din toate colţurile lumii. Erau foarte mulţi evrei, grupuri de câte opt-douăsprezece persoane: bărbaţi, femei, copii. Cei mai în vârstă – capii familiei – obligatoriu îmbrăcaţi cu o haină lungă şi neagră, având fiecare barbă, pălărie neagră sau tradiţionala tichie, păşeau în faţă, urmaţi de cei tineri – şi ei cu pălării negre şi haine asemenea, însoţiţi de soţii şi de copil.

Aceştia erau parcă prea serioşi pentru vârsta lor, căci nu se îndepărtau de grupul compact, nu se hârjoneau, nu strigau şi nici nu râdeau.
Privind la aceste numeroase grupuri de familii de evrei, care nu se amestecau între ele, mi-am explicat de ce finanţele şi comerţul SUA au mers dintotdeauna bine şi de ce această putere mondială acordă un sprijin necondiţionat şi sub toate formele ţării lui Israel.
Admirată de la bază, Statuia Libertăţii este imensă, fapt pentru care era văzută de imigranţi de la mare depărtare şi cu mult timp înainte de a pune piciorul pe tărâmul făgăduinţei. Stând pe o bancă şi admirând-o, mi-am amintit de câte ori am văzut-o în tinereţe, prin filmele americane, când nici nu îndrăzneam a-mi dori să o văd în realitate, la gândul că cineva ar putea intui dorinţa de a evada în ţările unde domnea „capitalismul în putrefacţie”. Şi dacă prin ’65-’70 vreun coleg de facultate sau chiar un profesor universitar mi-ar fi proorocit că voi ajunge cândva aici, aş fi crezut fie că e cu „sarcini speciale”, fie că e scăpat de la Greci*… Spre dezamăgirea noastră, statuia nu putea fi vizitată în interior, până la flacără, deoarece era în curs de restaurare, aşa că, după ce ne fotografiarăm şi ne filmarăm împreună, făcurăm înconjurul insulei, care nu era foarte mare.
– Vă mai amintiţi, domnule profesor Amicu’, cât de supărat eraţi după ultima noastră emisiune la televiziune şi cât mi-aţi reproşat că am anunţat plecarea noastră în America?
Zâmbii. Să-i spun că l-am suspectat de a fi băut o ţuică mică la halbă? Nuuu! Văzându-mă în încurcătură, comandantul continuă a pune paie pe foc…
– Vă amintiţi că, în drum spre ambasadă, aţi promis o masă la orice restaurant în Bucureşti şi am mâncat mici la o amărâtă de bodegă – ca în piaţă la Zahana – de nici nu am spus la prieteni, căci ar fi râs de mine. Aţi promis atunci că veţi da o masă la resturant în Washington şi nu v-aţi ţinut promisiunea, spuse el râzând în hohote.
– Am înţeles aluzia, spusei eu, gândindu-mă la o glumă anume. Diseară fac cinste cu o pizza şi o bere.
– Ba nu, răspunse Valerian, croit să mă tachineze. Aici, în oraş, că e mai scump Şi nu o… pizza!
– O ţară care consumă mai mult decât produce ajunge ca România, aproape în incapacitate de plată.
– Domnul meu profesor, cu tot respectul, vă raportez că aveţi un arici în buzunar. Şi cum băgaţi mâna, cum vă înţepaţi…
Mă îndrepta: spre micul restaurant de pe insulă, de unde am revenit cu două hot-dog-uri şi o sticlă cu apă minerală. Valerian nu se putea opri din râs, dar nici din înfulecatul hot-dog-ului, deoarece tocmai era vremea prânzului. Între timp, ne îmbarcarăm pe feribot spre a ajunge la muzeul de pe o altă insulă, acolo unde, altădată, erau primiţi imigranţii spre a fi triaţi. Cei tineri, solizi şi sănătoşi erau primiţi, iar cei bătrâni sau bolnavi erau trimişi înapoi, chiar dacă făceau parte din aceeaşi familie. Priveam cufere de acum câteva secole şi listele cu imigranţi şi-mi imaginam ce drame trebuie să fi fost când fiu sau fiicele erau primiţi, iar mamele sau taţii bătrâni sau bolnavi erau întorşi pe vapoare sau corăbii.
Într-un târziu, am ajuns în metropolă, unde-l invitai pe Valerian la un restaurant chinezesc şi contra a 16$ am mâncat pe săturate.

Ajunşi seara la hotel foarte obosiţi, am servit câte o pizza şi o bere pe care comandantul a ţinut morţiş să le plătească el. Era ziua lui de naştere şi o serba pe tărâm american. M-am grăbit să-l felicit şi să-i fac un cadou, nu tocmai scump, dar extrem de necesar, şi anume o geantă de voiaj mare şi modernă, care se putea încuia cu o minusculă cheie, căci, pe unde treceam, noi luam câte un suvenir pentru cei de acasă – famile, prieteni – şi aceştia nu erau puţini, mai ales când urma să ne întoarcem din America.

VICTOR CONSTANTIN,
coautor al volumului
„Peregrini prin America”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here