Dragii mei,
Nu v-am spus că în luna decembrie, prin intermediul unei studente am făcut cunoștință cu un Părinte care slujește la Biserica „Popa Chițu”. Îi spun simplu Părinte pentru că preot este cu toată ființa sa, profesor universitar cu toată convingerea, tată cu toată mândria și soț cu toată bucuria. Rar mi-a fost dat să cunosc astfel de oameni. Este venit nou în București și am legat o prietenie strânsă datorită unei iubiri comune, pe lângă cea față de Hristos și de Biserică. Iubirea aceasta este față de copii, Părintele fiind printre puținii care m-au sprijinit în multele proiecte pe care împreună le dedicăm atât elevilor cât și studenților. Nu despre dânsul vreau să vă vorbesc astăzi deși este „vinovat” de imaginea care m-a provocat să vă scriu.
Vineri, 25 ianuarie, a. c., a fost hramul Bisericii dânsului, Sfântul Grigorie Teologul și am reușit, printr-un program extrem de încărcat să ajung câteva ceasuri la slujbă.
Am mers mai ales pentru că Părintele a dorit să dea o diplomă de excelență tinerilor din câteva licee care au o situație materială dificilă dar rezultate foarte bune la învățătură și am avut și eu două eleve prezente.
La strană, un grup de studenți, cântau atât de frumos (doar sunt în sesiune și aveau nevoie de ajutor de la Domnul) că era o liniște de nedescris în Biserică, ceea ce din păcate rar întâlnești la creștinii noștri de ocazie.
M-am băgat între băieți, nu să cânt, ci să ascult și să îi dau lui Dumnezeu câteva gânduri.
Imaginea despre care vă spuneam a apărut atunci când un domn, cu parul alb, drept, la costum și palton a intrat in Biserică, a făcut o cruce mare în mijloc, apoi s-a închinat canonic la icoane și a trecut aproape de băieți.
Dacă și până atunci ei au fost extrem de atenți, încercând fără rezultat să ignore notificările pe telefoanele care nu le dădeau pace, dintr-o dată au devenit și extrem de serioși. Aveai senzația că sunt oarecum copleșiți de bătrânul care se așezase în apropierea lor.
Unul dintre ei, în șoaptă a întrebat cât să audă doar grupul: „Ăsta e Decan, așa este?” dar nu a primit un răspuns ci doar ridicări din umeri.
Chiar înainte de a se citi din Apostol (carte ce conține învățătura și faptele Sfinților Apostoli), Părintele a ieșit din Sfântul Altar și i-a rugat pe băieți să îl lase pe „Decan” să îl citească.
Am rămas blocați toți! „Decanul” nostru era cântărețul Părintelui pe vremea când acesta slujea la Galați. Cred că înțelegeți imaginea și îmi dați dreptate când vă spun că vizual este cutremurător și auditiv este profund. O lecție de demnitate cum nu am mai văzut.
De cele mai multe ori ii tratăm cu indiferență pe oamenii Bisericii care nu fac parte din cler fără să ne dăm seama că printre ei există iată și decani.
Puțini înțeleg locul și rolul cântărețului la slujbă și mult mai puțini ii oferă acestuia respectul cuvenit. El este cel care ii cântă lui Dumnezeu în numele nostru, celor care suntem prea preocupați de cum este îmbrăcată vecina de lângă noi, dacă am pus cele 20 de lumânări cum trebuie, dacă am făcut toate crucile posibile și imposibile pe la icoane sau dacă stă cineva pe locul nostru.
Să nu uităm că dascălii din Biserică erau și dascăli ai școlilor și ei au educat satul românesc să scrie, să citească, să cânte și chiar să se roage.
Evanghelia de Duminică, a Vindecării Orbului din Ierihon ne pune înainte o imagine asemănătoare. Un om nebăgat în seamă, ba mai mult obligat să tacă ajunge nu doar să fie în centrul atenției ci să fie cel care, după vindecare „lauda și slăvea” pe Dumnezeu. Nu este deloc forțată imaginea dragii mei. Vineri, băieții încercau să cânte unul mai bine ca altul, talente, cadențe perfecte, armonii, psaltică, ochii dați peste cap când unul lua alt ton, gesturi disperate către cel care nu se ținea de tonalitate, lucruri mărunte care nu ne dădeau posibilitatea ca în toată cântarea să îl descoperim pe Dumnezeu. „Decanul” însă, a fost impecabil. A cântat din suflet și mai ales a transmis ce a simțit. Era ceva cu mult superior nouă când îl mijlocul Bisericii stătea drept și cânta nu pentru oameni, cum făceam noi, ci pentru Dumnezeu. Orbul nu striga să fie auzit de oameni, ci striga să fie auzit de Dumnezeu și pentru acest lucru primește vindecare.
Acel „să văd” vine doar ca o confirmare a ceea ce deja văzuse! Îl „văzuse” pe Dumnezeu cel care s-a oprit să vorbească cu el când toți ceilalți erau prea orbi și vedeau doar un Prooroc.
Dragii mei,
Haideți să nu mai lăsăm lucrurile mărunte să ne copleșească relația cu Dumnezeu și să ne pierdem în amănunte! Orbul nu a lăsat pe nimeni și nimic să îi stea în cale când a auzit că lângă el este Hristos, Domn și Dumnezeu și astfel a dobândit vederea! Amin!
Prof. Drd. Teolog Alin Bolboașă – Șofaru
