Acasă Cultură Dragă Doamne,

Dragă Doamne,

2839
Te rog din tot sufletul meu să mă asculți cu această mare rugăminte …
Miercuri, dimineața la ora 4:00 a ajuns la porțile Împărăției Cerurilor un suflet curat, drept, credincios, frumos și iubit de noi toți.
Sigur Tu acolo o recunoști, printre cei drepți ai Tăi, pe Doamna Profesoară Filofteia Popescu. Este îmbrăcată într-un costum frumos cu bej, crem și negru care se asortează cu căciula neagră de iarnă. Are o fundă mov la gât ca o pată de culoare, așa cum doamna era pata de culoare a orașului nostru. Are mâinile ude de la miile de lacrimi care ne-au curs deasupra dânsei, miroase a crizanteme albe, garoafe, crini imperiali iar în mâini i-am pus un buchet de ghiocei care sunt așezați pe lângă Crucea Ta pe care o ține strâns.
I-a citit Părintele Lală Gheorghe cu mare durere „stâlpii” și a pomenit-o miercuri dimineață în sufrageria aceea unde nu se mai terminau discuțiile. Acolo, unde la masa aceea cu sticlă pe deasupra am învățat Lima Română în versuri, am lungit urechile (mi-au și fost lungite când nu îmi făceam temele, fără însă să simt durerea), am mâncat, am râs și mai ales am descărcat, de 15 ani, sufletul meu.
Eu am fost anunțat la ora 8:00, atunci când Te-am strigat cu atâta durere, prin vocea Domnului Diriginte care mi-a spus tremurând: „Alin, Doamna Profesoară ne-a părăsit în această dimineață”.
Au fost Doamne, cele mai grele clipe. Nu am crezut și nu pot accepta acest lucru. Am plecat din București împreună cu sora mea pentru că nu eram în stare să stăpânesc volanul și nu vedem printre lacrimi, nu înainte să iau cu mine, dacă aveam unde, toate florile care îmi ieșeau în cale.
Îți aminteşti că atunci când am intrat în casă, Te-am condamnat cu toată tăria mea că mi-ai luat-o de lângă mine. Iartă – mă Doamne, dar o voiam nemuritoare așa cum i se cuvine unui astfel de om!
Am fost extrem de revoltat când am auzit că dorința doamnei a fost să se odihnească veșnic în satul Boțești, din Județul Argeș și că a doua zi urma să plece într-acolo. Am stat noaptea lângă doamna profesoară tot sperând că o să se ridice și o să îmi mai corecteze un alt articol așa cum o făcuse duminică seara, când, abia auzindu-o, mi-a atras atenția că la articolul despre Eminescu am făcut o repetiție.
Au fost sute de oameni care așteptau ca din sufrageria aceea să o audă pe Doamna Popescu vorbind, să le zâmbească și mereu să îi asculte. Au fost foști elevi, Domne, care au plâns ca la căpătâiul unei mame. Au fost colegi de cancelarie, foști sau actuali pentru că dânsa deși pensionată era mereu pomenită în școală, dar și oameni simpli care au admirat aceea femeie mică de statură, mereu elegantă pe trotuar, cu un mers lin, demnă, salutată de toți de la un capăt la altul al orașului.
Joi la ora 10:30 am început să Te rugăm toți, împreună cu Părintele, ca să o ierți de păcate și să o primești în Împărăția Ta. Au fost cele mai grele clipe pe care le-am trăit. Am cântat în sufrageria aceea cu Doamna Profesoară poeziile lui Eminescu și colinde în fiecare an iar acum eram nevoit să cânt „Veșnica Pomenire” printre lacrimi și cu ochii la un sicriu prea mare pentru dânsa și prea mic pentru toate buchetele de flori. Am cântat printre priviri care nu se uscau și mâini care parcă nu doreau să o lase să plece. Când am coborât în fața blocului nu mi-am putut abține lacrimile în fața mulțimii care se adunase să meargă cu Doamna Popescu până la școala pe care a slujit-o atâția ani. Am observat cu greu, profesori și elevi, toți aștetându-o la intrarea profesorilor pe „Tiuța”. Nu știu cum am putut să Îți cânt acolo ca să ne auzi la pomenirea din fața Liceului, dar am auzit la plecare un ropot de aplauze, moment în care m-am sprijinit în Crucea pe care i-am purtat-o, ca să nu cad de durere. Am condus-o o până la intersecție și… am lăsat-o să plece la Boțești.
A doua zi, cele două mașini cu „nepoții”, eu și Mădălina Mocanu am plecat spre locul acela rupt dintr-un basm despre care ne tot vorbea dânsa. Am văzut munții plini cu zăpadă și culmea, am fost întâmpinați de un soare atât de primitor care venea să lumineze calea Doamnei, care pleca pentru ultima dată din casa părintească.
O casă cu sobă de pământ văruită și cu tăblii vechi sculptate de lemn pentru pat, cu macate lucrate și tablouri alb-negru așezate lângă icoane, cu moșii și strămoșii. Acolo, pe masă, în dreptul ușii am găsit-o iar pe Doamna Popescu, cu un buchet de ghiocei proaspăt culeși în mâini, Crucea Ta și icoana cu Sfânta Filofteia pe piept.
Am vrut să opresc timpul în loc și pentru dânsa așa cum casa era prinsă într-o buclă temporală, dar la ora 12 00, preotul bătrân, cu părul alb, Părintele Lală și cu mine am început să te rugăm printre lacrimi să odihnești sufletul ei „în corturile drepților, în Sânul lui Avraam și cu drepții să îl numeri”.
Am cobor-o pe treptele acelea ale casei cu pridvorul spre munți în mijlocul unei mulțimi formate din oameni ai locului și din foarte mulți drăgăneșteni care au venit în dragul ei Boțești din iubire pentru dânsa.
În Biserică am simțit frigul acela specific care este diferit de ce simțim noi,” frigul de Biserică” despre care ne tot povestea și am ascultat cu răsună locaşul acela în care cânta cu atâta dăruire la Sfintele Slujbe și în care își pomenea părinții.
Știu că Tu ne-ai auzit vocile care tremurau atunci când slujeam și stiu că Te-am supărat că am plâns ca un copil pentru Doamna Profesoară și Te rog Doamne să mă ierți!
Am ascultat predica Părintelui Lală care a fost ca pentru un academician și care a arătat tuturor ce înseamnă profesia de dascăl și mai ales ce a însemnat pentru fiecare dintre noi Dascălul, soția și mama Filofteia Popescu. Am ascultat și poezia scrisă de Doamna Profesoară în monografia satului și am încercat și eu printre lacrimi să spun ceva.
Să Îi spui Doamne că mi-a dat cea mai grea temă! Tema de a vorbi despre Doamna Popescu la timpul trecut.
M-a învățat că în gramatica Limbii Române nu există timpul trecut. Avem timpul imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfectul dar nu timpul trecut! Nu pot să vorbesc despre Doamna Profesoară la timpul trecut! Pentru mine o să fie mereu la prezent și pomenită în viitor!
Am condus-o în locul acela unde:
”(…) Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor (…)„
Am clacat. Nu îmi mai găseam lacrimi. Am îngenuncheat Doamne, pentru ultima dată lângă Doamna Profesoară, am sărutat-o pe frunte și am încredințat-o de iubirea mea necondiționată.
Atât de frumos a fost locul acela încât a vrut să ne aducă pe toți acolo. A vrut să vedem casa aceea prinsă în timp și să îi pășim pragul, ca să ne întâmpine pentru ultima data. A vrut ca toți să auzim cum a răsunat Biserica aceea când cântam din tot sufletul nostru și a vrut să ne arate cât de liniștită este în locul în care pământul Boțeștiului a primit-o cu atât soare.
Doamne…, Doamna Popescu Filofteia ne-a predat, Vineri, 19 Ianuarie 2018, ultima sa lecție, fiecare înțelegându-o pe sufletul său.
A predat-o la nivelul cu care ne-a obișnuit pe toți și de aceea TE ROG și TE RUGĂM, odihneşte sufletul adormitei roabei Tale, Profesoara Filofteia Popescu în loc luminat, în loc cu verdeață de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea.
Te rog, Doamne, să o lași în marea Ta iubire de oameni să țină lecții de Limba Română în Ceruri celor care vor să o asculte. Te rog să o lași să recite versuri în livada de meri. În marea Ta iubire pentru oameni te rog să o lași să stea pe un câmp de flori cu crizanteme, lalele, bujori și ghiocei.
Să Îi spui Tu, Doamne, că îi mulțumesc pentru tot ce m- a învățat și pentru tot ceea ce sunt și dacă poate, să vină să ma corecteze în somn, sau să îmi spună poezii cu voceea aceea pe care nu am mai auzit-o și de care deja îmi este extrem de dor.
Veșnica ei Pomenire!

Al tău,
Mult mai sărac sufletește acum,
ALIN
Drăgănești – Olt
19 – ianuarie -2018

2 COMENTARII

  1. La ceas de seara,Tie Doamne Iti scriu si ma rog! Am pierdut un om drag,mi-am pierdut un indrumator si in acelasi Timp o parte din mine! Intr-o Zi de joi nici prea cald,nici prea frig,dar totusi aveam sufletul inghetat pentru ca nu mi-am imaginat ca IMI Voi lua rams bun de la doamna sufletului meu! I-am adus Flori albe,cu doua cuvinte asternute”Omagiu si Respect”,am varsat rauri de lacrimi,amintirile nu conteneau din a-mi da pace! Eram Trista,cu privirea atintita in gol,nu o puteam privi,mi-o doream tot voioasa si cu blandetea-i in Voce! Ma rog la Dumnezeu SA dea putere familiei,sa o lase pe doamna profesoara sa isi continue cu devotament ce a lasat in urma! Cuvinte sunt multe,ganduri sunt mii si mii,doruri or SA fie amalgam,dar privim Cerul si putere o SA primim! V-am lasat intr-un loc gol,dar de acolo sufletul a plecat spre Rai,locul unde oamenii buni sunt pe podium! Va multumesc pentru incurajari,pentru sfaturi,pentru laude si nu in ultimul rand pentru ca ATI contribuit la ceea CE sunt si Voi fi! Va iubesc si ATI ramas in inima mea,stimata doamna!

  2. Un om cu suflet mare, un om cum rar ne este dat sa intalnim, plina de viață, de energie.
    Pe această cale exprim sincere condoleanţe şi ne rugam ca bunul Dumnezeu să o odihnească în pace!

Dă-i un răspuns lui Firache Ileana Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.