Acasă Cultură Ion Anuţa, despre ţară şi femei… în versuri

Ion Anuţa, despre ţară şi femei… în versuri

254
Versurile unui om care a trecut prin multe unt uşor de citit, pentru că ele devin poveşti de viaţă, care, transmise cititorului, ele sunt lăsate moştenire, ca printr-un testament. Poezia lui Ion Anuţa este una dedicată omului care nu are nevoie de metafore abuzive sau versuri greu de înţeles. Poezia lui Anuţa este ca o apă cristalină de izvor, mereu la fel, indiferent de vreme şi vremuri şi care potoleşte setea omului de vers.
 
LA NOI
I.
La noi, se-aud talăngi bătând
Pe-ntinsele ponoare,
Se văd ciopoarele păscând
De oi și de mioare.
II.
La noi, se unduiesc în vânt
Holde de grâu bogate,
În veri, cu ciocârlii cântând
Pe lunci înmiresmate.
III.
Iar munţii noştri poartă-n ei
Aur și nestemate,
Avem cei mai harnici feciori
Și fete-mbujorate.
IV.
Și tot din munți pornesc șuvoi
De ape cristaline,
În care turmele de oi
Se-adapă pe coline.
V.
Avem dealuri cu pomi și vii,
Bătrâni sfătoși prin sate,
Avem cei mai frumoși copii
Și cei mai buni la carte.
VI.
La noi, vara-n zumzet roiesc
Albine mii și mii
Și strâng nectar Dumnezeesc
Din flori de pe câmpii.
VII.
La noi, în codrii-nalți din lunci,
Se-aud seară de seară,
Cânt de privighetori și cuci
În fiecare vară.
VIII.
Dar tot la noi… ce supărare…
De-atâția ani în țară,
Nu avem nici o guvernare
Și viața-i tot amară.
IX.
Țara-i condusă de mișei
Și nu de patrioți,
De infractori, de corifei,
De-analfabeți și hoți.
Ion ANUȚA
Slatina – 30.08.2015
 
FEMEIA NEDORITĂ
I.
E mult de când îmi da târcoale,
O doamnă… chiar m-a acostat,
Eram holtei, n-avem parale,
Dar și-a luat coasa și-a plecat.
II.
Au mai trecut vreo câțiva ani
Și mi-a trimis o înștiințare.
I-am spus din nou că nu am bani,
Că sunt falit și n-am parale.
III.
Odat-am văzut-o pe stradă
Într-un cortegiu funerar,
Și m-am ferit să nu mă vadă,
De vorbă să mă-ntrebe iar.
IV.
Dar într-o seară m-a-ntâlnit
Și să-mi vorbească încerca.
I-am spus că m-am căsătorit
Și nu mai pot să plec cu ea.
V.
S-a supărat, nevoie mare,
De lângă mine a plecat,
Dar câte-odată, prin spitale,
O văd la braț cu un bărbat.
VI.
Ne-am întâlnit pe-un coridor,
Probabil mă mai cunoștea.
Mi-a zis că sunt un trecător:
„- Te-am scos de mult din viața mea!
VII.
Te vei ruga tu mult și bine
Să te iubesc, dar în zadar!
Ce pot să fac acum cu tine?…
Că ești bătrân și tot hoinar!”
VIII.
De-atunci m-am împăcat cu gândul
Și hoinăresc precum zicea…
O duc și eu cât e pământul…
Nu vreau s-o văd nici eu pe ea!
 
 
Ion ANUȚA
18 martie 2015 – București
(Scrisă în Spitalul Victor Babeș, unde am hoinărit patru zile, trimis de o altă nenorocită „Tusea”)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here