Nu multe localităţi din această ţară au şansa pe care o are comuna Deveselu. Rar se întâmplă aşa ceva, iar asta ţine de hazard, de destin, de poveştile altora, în care intri fără de voie.
Oameni gospodari, harnici, într-o aşezare unde astăzi liniştea de pe uliţe e de ţinut minte. O stare de împăcare cu sine a celor din partea locului. Nici n-ai zice că eşti în acea zonă a Câmpiei Române, care ţine de Oltenia, tărâmul unde localnicii sunt ştiuţi de toată ţara, ca şi slobozi la gură, iuţi la mânie, dar respectuoşi faţă de valorile lor fundamentale: pământul, biserica şi vremea potrivită pentru toate cele. Nişte principii care îi aşează pe cei din Deveselu într-un alt univers. Unul în care nu există goana după înavuţire cu orice preţ.
Prima şansă a venit acum mai bine de o jumătate de secol, atunci când, raportat la tehnologia vremii, în condiţiile istorice date, mari specialişti în aeronautică au găsit un loc despre care se zice că este printre puţinele din lume unde niciodată vântul nu incomodează activităţi aeronautice. Când bate, cică bate bine, iar când nu se mişcă nici o frunză pe cer e bine să fie şi aşa… Aşa a început povestea unui aeroport militar, amplasat strategic, la graniţa dintre trei lumi: una a antreprenorului venit sub zodia secerei şi a ciocanului de pe steagul fostului URSS, una a noastră, a celor din spaţiul acesta unde latinii nu sunt catolici, iar ortodocşi nu sunt slavi, iar alta a Occidentului care nu se simţea prea confortabil ştiind că, la o oră-două de zbor, se află tehnologia militară a altora.
Între timp, Deveselu, uitat de lume şi de strategi, a redevenit prioritate… mondială. Complexul militar de la marginea satului a ajuns în grija altora. Aici va fi un obiectiv militar, definit generic sub numele de Scut Antirachetă. Rachetele cui? Scut împotriva la ce? De pe urma acestei poveşti, comuna asta câştigă astăzi: investiţii de la stat, în infrastructură, în drumuri, în apă, în canalizare, în alimentări cu gaze naturale, toate ca un preţ pentru asumarea vecinătăţii cu o astfel de grozăvie. Una de care se ştie în toate cancelariile cu pretenţii, ale unei lumi aflată în plin proces de redescoperire a războiului. Pentru reporterul de serviciu, un drum la Deveselu, în afara orelor oficiale de vizită în perimetrul militar, oferă două soluţii alternative. Prima: fie scrie despre investiţiile curente, petrecute zi de zi, aici, fie optează pentru o altă abordare. Una în care să nu se regăsească stereotipuri dintre cele consacrate în peisajul publicistic de zi cu zi. Am riscat şi am vrut să vedem altceva la Deveselu. Un „altceva” despre care nu s-a vorbit şi nici nu s-a scris până acum. Altfel, nu s-ar mai scrie şi nici nu s-ar mai citi…
Mai exact, la concursul naţional „Evaluare în educaţie”, la limba-română şi matematică, a luat medaliile de aur şi de argint, 100 de puncte şi, respectiv, 99 de puncte. Mai departe, la un alt concurs naţional – „Euclit”, tot la limba-română şi matematică, Daniela a obţinut două medalii de aur şi una de argint. De asemenea, la concursul „Fii inteligent”, eleva a obţinut locul întâi pe ţară cu maximum de puncte. În altă ordine de idei, la „Comunicare.ro”, un alt concurs naţional, a reuşit să obţină 90 de puncte…
Deşi la o vârstă mică, atunci când planurile de viitor sunt lucruri prea îndepărtate, Daniela Păunescu, un copil de clasa a IV-a, de la Deveselu, ştie ca vrea să se facă, atunci când va creşte mare, arhitect. O profesie care, în mintea ei, nu este un contur abstract. Are o definiţie şi o explicaţie pe măsură…
Miracolul numit Daniela Păunescu are o explicaţie: şansa copilului de a fi performerul despre care am scris două rânduri mai sus se numeşte Violeta Stănăşel. Învăţătoarea micuţei poate fi oricând un exemplu într-o lume a şcolii unde se vorbeşte, în general, prea mult despre lipsuri şi prea puţin despre ce ar trebui să se întâmple acolo. Cu delicateţe, cu un simţ pedagogic înnăscut, învăţătoarea Danielei are acea capacitate pe care unii o denumesc har. De a fi dascăl cu mult înainte de a fi învăţător. Asta, pentru că învăţători sunt toţi cei care predau la ciclul gimnazial, în timp ce dascălii sunt atât de puţini! Din păcate, din ce în ce mai puţini…
Iată ce spune învăţătorul despre eleva sa de excepţie. Cuvinte normale, dealtfel: „Deşi nu are o stare materială prea bună, deşi are probleme medicale şi chiar familiale, acest copil, Daniela Păunescu, a reuşit să treacă peste orice obstacol, obţinând premii şi diplome la competiţii exrem de importante. Sunt rezultate deosebite pentru un copil de ţară, din clasa a IV-a, sunt rezultate de nota zece obţinute de un elev care, prin muncă şi pasiune, poate fi un exemplu pentru colegii săi”.
Primarul de la Deveselu, Ion Aliman, este un om aparte. A ales să vină în fruntea comunităţii în mijlocul căreia s-a născut, dintr-o pornire internă mai rară în lumea în care trăim. După ce colindase ape, de pe poziţia de comandant de cursă lungă, acesta a acceptat pariul cu uscatul. S-a întors la Deveselu pentru a face pentru ai săi ceea ce trebuie. Un destin oarecum asemănător cu al altui comandant de navă, care, acum, trece prin momente grele. Numele acestuia îl intuiţi foarte uşor. Dacă cei doi nu ar fi renunţat la mare pentru lupta cu uscatul, infinit mai mare decât cea în care te afli atunci când eşti singur pe furtună, viaţa ar fi curs liniştită mai departe, fără nici o oprelişte din calea vremurilor. La Deveselu, primar ar fi fost astăzi Gheorghe Beciu, susţinut puternic de partidul-stat, în realizarea dezideratelor americăneşti multilateral dezvoltate. Mai sus, pe dealul Cotroceniului, Adrian Năstase ar fi fost la capătul celui de-al doilea mandat, pregătit să-i predea ştafeta tânărului Victor Viorel. Nici vorbă de pribegie pe la o instituţie culturală unde stă Beciu agăţat până la pensie, nici gând de puşcărie pentru Adrian Năstase căruia, în fiecare seară, doamna Dana i-ar fi numărat tablourile de colecţie şi armele de vânătoare…
