Se cuvine să ne întoarcem gândurile, din când în când, spre cel care ne călăuzeşte în lumea tainică a cărţii: dascălul.
Acel dascăl care, sărac, modest şi ignorat de puternicii zilei, şi-a făcut întotdeauna cu prisosinţă datoria, înboldit fiind de dorinţa luminării poporului căruia îi aparţine dar şi de dragostea faţă de om, de adevăr.
A fi dascăl e o menire, un ideal, o mândrie, dar şi o mare responsabilitate. El ia asupra sa povara greu de purtat a cărţilor şi dă din înţelepciunea şi tainele cunoaşterii, fiind părinte şi apostol, totodată. Dascălul, este aducătorul de miracole, de lumină, de iubire. El aruncă sămânţa cunoaşterii, aduce lumina ştiinţei, călăuzind paşii elevilor spre însuşirea valorilor nepreţuite ale culturii. Precum un părinte, el laudă şi ceartă, îmbie şi pedepseşte cu blandeţe, stopează pornirile rele cu necurmata răbdare, modelând fiinţele plăpânde şi neştiutoare după ştiinţa şi credinţa lui. Munca dascălului, este foarte grea, ea cere multă răbdare, perseverenţa şi rodul ei se vede peste ani şi ani.
Copiii păşesc temători spre şcoală, îndemnaţi de părinţi cu făgăduinţe şi privesc la dascăl cu ochii mari în care se oglindeşte toată uimirea lumii. Harul dascălului prinde viaţă în cuvinte, sfaturi, se coboară spre capetele micuţe învăluite în aura copilăriei. Spre dascăl se îndreaptă dragostea copiilor dar şi a celor încărunţiţi, amintirea lui însoţind apoi mereu pe fiecare în drumurile vieţii. Şi ce mândru şi satisfăcut se simte dascălul când îi ştie pe toţi realizaţi! Atunci îl cuprinde nostalgia constatând că, de la o generaţie la alta, elevii lui au crescut, iar el, o dată cu trecerea anilor a îmbătrânit deja, dar n-a trait în zadar pe lumea aceasta.
La temelia creşterii şi a înălţării neamurilor stă dascălul. Prin meseria sa croieşte cărări luminoase în întuneric, chipul lui prinzând viaţă în filele cărţii şi răzbate prin vremuri până la noi. Orice chip ar avea, este cel ce luptă din răspunteri să risipească bezna dintre oameni, menirea lui fiind la fel de înaltă ca şi rangul pe care-l poartă.
Refugiindu-ne în copilărie, de multe ori cu emoţie, respect, bucurie, ni-l amintim pe cel care ne-a învăţat să ţinem creionul în mână, să pătrundem în tainele cărţilor, să înţelegem lumea şi viaţa cu frumuseţile şi durerile ei. Ni-l amintim, când cu zambetul cald şi bun, când exigent, certându-ne blajin pentru vreo poznă; şi atunci simţim în noi o dorinţa arzătoare de a-l vedea aşa cum era atunci, cândva, când eram şcolari micuţi sau liceeni adolescenţi sau absolvenţi, hotarâţi să ne croim drumul în viaţă.
Fară El nu am fi ceea ce suntem: fie medici, fie strungari, fie chiar dascal. Şi cât de mult îi datorăm!
“Nu găsesc cuvinte, gânduri
Ca să pot să-i mulţumesc
Omului de la catedră
Şi să-i spun cât îl iubesc!”
Aceste versuri simple ne răscolesc sufletul! În acelaşi timp, ne poartă pentru o clipă prin şcoala copilariei, şi adolescenţei, alături de omul care ne era şi ne-a rămas atât de drag – DASCĂLUL.
