Mai sunt, totuşi, câteva zile din 2013. De-ar fi să tragem linie, în viaţa noastră, au fost şi bune şi rele. Până la urmă, nu se poate altfel. Poate şi de asta Dumnezeu a inventat cele două unităţi de măsură ale trecerii fiinţei umane pe acest pământ. Ca să cunoşti binele trebuie să ştii ce e rău, iar fericirea e mai puternică atunci când te salţi din genunchi, te scuturi de necazuri şi mergi mai departe.
Într-un fel, 2013 se va pierde în negura anilor ce au fost şi vor mai fi de acum încolo. Unii sau născut, alţii au plecat dincolo, unora viaţa le-a oferit din plin satisfacţii, altora le-a pus pe tavă cupa cu amărăciune. Din care, de voie, de nevoie, au gustat licoarea necazului. Însă, 2013, pentru comunitatea care există în judeţul Olt, raportată la obiective de interes public, anul lăsat în urmă poate fi unul al eşecului…
Toate aşteptările puse la capăt de 2012 s-au pierdut în neant, iar zilele ce vin, chiar şi de acum încolo, sunt semne ale zădărniciei, ale marilor proiecte neîmplinite. Oltenii au aşteptat semne de bine din partea celor ce-n spaţiul public spuneau, acum un an, că ei vor pune Oltul pe hartă, că vor aduce încrederea în ziua în care oltenilor le va fi drag să trăiască acasă la ei. Nici nu contează cine e vinovatul, nici dacă acesta există, dar 2013 poate fi catalogat, din multe puncte de vedere, pentru acest spaţiu geografic, un an al neputinţei judeţene.
O putere absolută, dată de votul popular, părea cea care ar fi putut să schimbe cotidianul din acest spaţiu, iar asta a rămas doar o… părere. Spaţiul economic, frământat de amprenta unei crize, dată de o conjunctură globală, dar şi de un sistem public ce nu înţelege mersul real al celor care mai şi vor să muncească, se află undeva la limita supravieţuirii…
Şi, ceea ce doare cel mai mult şi este de luat în seamă, vine din indiferenţa comunităţii faţă de ceea ce se întâmplă dincolo de gardul curţii.
Oltenii, consideraţi oameni aprigi, dovedesc o nepăsare vecină cu complicitatea la starea de fapt. Asta, în timp ce prin alte părţi, se iese în stradă, se strigă pentru dreptate, pentru drept la opinie şi chiar pentru principii.
2014 este aproape. Se anunţă ca un an în care lucrurile nu pot merge în nota lăsată de anul care stă să se termine. E greu de spus acum ce e de făcut, de unde trebuie început. Starea de bine nu se proclamă printr-o dispoziţie de primar, printr-o hotărâre de consiliu local sau de consiliu judeţean. E un proiect al întregului judeţ, la care, dacă într-adevăr vrem să reuşească, trebuie să cuplăm cu toţii. Altfel, nu se poate impune din afară.
Nu e neapărat nevoie de o autostradă, de piste pentru biciclete, de maidanezi adoptaţi, de şanţuri pentru apă şi canalizare. Punctul de plecare ar putea fi momentul când ne vom întinde unii altora mâna şi când vom putea să ne privim în ochi, în ziua în care vom învăţa să spunem bună ziua şi celor care astăzi nu ne răspund la salut. Abia de aici încolo vom putea spune că intrăm în normalitate sau că, în sfârşit, mergem pe drumul care trebuie. Restul, investiţii în bunăstare, va veni de la sine, mult mai uşor atunci când se vor fi împlinit cele câteva lucruri scrise două rânduri mai sus…
