Dintre toate unităţile de măsură, dintre cele inventate de om, cele care definesc scurgerea timpului, sunt cele mai relative. E ciudat să spui ce înseamnă o oră atunci când te bucuri de un eveniment aparte din viaţa ta şi e cel puţin straniu să te gândeşti că vremea se scurge cu aceeaşi intensitate atunci când aştepţi, din clipă în clipă, să se întâmple ceva. Un ceva care întârzie, un ceva ce nu mai vine…
Pe această poveste s-au scris versuri, proze, mai lungi sau mai scurte, şi chiar o teorie a relativităţii, de un evreu american, simpatic foc, pe prenumele său Albert. Numele din paşaport îl învăţam la fizică, pe clasa a VI-a – a VII-a: Einstein.
Acum, faţă de aceste formulări de mai sus, uşor înspăimântat de anii care s-au scurs, semnatarul acestor rânduri vă spune că marţi, pe 3 decembrie a.c., se împlinesc zece ani de când a văzut lumina tiparului primul număr a ceea ce se cheamă, de atunci încoace şi pentru multă vreme de acum încolo, Ziarul de Olt. Cred că atunci, în 2003, nu a nins. A fost mai frig decât acum, iar multe din lucrurile de odinioară sunt aproape neschimbate: aceeaşi incintă din Casa de Cultură a Tineretului, dacă nu cumva şi acelaşi peisaj stradal, atunci când priveşti pe geamul redacţiei, spre oraş. Poate nişte pavele în locul unui asfalt deformat, aceleaşi blocuri, dar cu alte faţade, poate şi aceeaşi oameni ce fac dimineaţa naveta pentru a se întoarce după-amiaza de la serviciu…
E ciudat să scrii despre un proiect, într-un moment, nici aniversar şi nici de bilanţ, unul sub forma unei borne pusă pe hotarul timpului.
10 ani. E mult, e puţin, nici nu contează cu adevărat. Povestea cu Ziarul de Olt începuse mai devreme, într-o altă redacţie a unui cotidian local faimos, acolo unde, sub florile de aprilie-mai ale unui corcoduş bezmetic, a prins contur ideea desprinderii de publicaţia respectivă.
O parte din proiectele asumate la debut sunt şi astăzi tot pe hârtie. În locul lor au prins altele, nu obligatoriu dintre cele care să răstoarne lumea. Însă, într-un peisaj al publicisticii oltene, Ziarul de Olt rămâne. Noi, cei de pe aici, am vrea să zicem „pata de culoare”, chiar dacă rămânem în alb-negru (o fixaţie a noastră pentru a protesta împotriva celor ce cred că nuanţele vând calitatea informaţiei. Nicidecum, spunem noi, mizând pe puterea cuvântului în dauna excesului de culoare).
Nu am schimbat lumea, nu am dat jos, din funcţii înalte, oficiali ai peisajului oltean, nu am făcut recenzii ale unor teme centrale dacă nu au avut vreo legătură cu judeţul, n-am spus despre nimeni că fură, arătându-l astfel, cu sacul pe umăr pe cel vinovat, nu am emis pretenţii că adevărul absolut e în paginile noastre, nu am prezis astăzi ce-o să se întâmple mâine, dar, dincolo de aceste repere ale bombasticii jurnalistice cotidiene, cred că pentru această perioadă suntem o pagină de istorie a Oltului din această perioadă.
Evident, angajamente se pot lua: vom fi, vom face, vom răsturna… dar acestea n-au nici o valoare. Pentru că politicile de intenţie n-au schimbat niciodată lumea. Important ar fi doar să mergem mai departe, într-o lume în care cred că cel mai mare drept câştigat după 1989, atunci când a fost ce o fi fost, este libertatea de expresie. Un înger căruia cei care facem astăzi şi cei care au făcut în decursul timpului parte din echipa Ziarului de Olt trebuie să se aplece cu respect şi pioşenie. Restul aproape că nici nu mai contează…
