Acasă Cultură Monografia comunei Şopârliţa

Monografia comunei Şopârliţa

306

Peste câteva zile comunitatea şopârliţeană va fi martora unui eveniment important – lansarea Monografiei comunei Şopârliţa, autor col. (r) conf. univ. dr. Viorel Ostropel. De la o vreme imaginea satului românesc alunecă pe povârnişul evanescenţei. Orice încercare de a scrie istoria de veacuri a unei aşezării ne bucură. Monografia este ,,o carte de iubire şi neclintită încredere”, spunea Dimitrie Gusti. Cunoaşterea trecutului, a generaţiilor antecesoare stă la baza identităţii fiecărei aşezări umane. De la acest truism pleacă şi motivaţia autorului în scrierile sale, la care adaugă iubirea de oameni, de locurile natale pe care le-a părăsit cu mai bine de 45 de ani în urmă. Patima sa se simte în vibraţia verbului. Coborâtor pe fir de istorie, mărşăluieşte prin veacuri de existenţă locală, fără să abandoneze linia filonică.
Monografia comunei Şopârliţa este structurată pe 11 capitole, cu 290 de pagini şi 4 anexe (20 de pagini). O lucrare descriptivă, de ,,lung metraj”, cu secvenţe diacronice din viaţa comunităţii şopârliţene.

Lucrarea debutează cu prezentarea cadrului natural, marcat de câmpia fără de sfârşit a Romanaţiului, de lunca Olteţului şi apa cu acelaşi nume, care spală hotarul de sud al comunei. Peisajele descrise de autor îmbracă nuanţe bucolice: „(…) prin grădini, copaci înfloriţi, mângâiaţi simbiotic de gâzele pământului, răspândesc miresme seducătoare. Cupole măreţe în nuanţe multicolore se revarsă peste livezi; mii de petale picurate de aiurea se aşază ca o mantie albă peste iarba verde şi crudă; albinele desenează traiectorii ciudate, seduse de mirosurile pătrunzătoare ale copacilor în floare”.
În capitolul al II-lea este prezentat ,,Istoricul aşezării” pe bază de artefacte, atestări documentare de netăgăduit, analize şi conjecturi, acolo unde a fost cazul. Acribia ştiinţifică şi propensiunea autorului către detalii se observă pe toată desfăşurarea subcapitolului. Atent la nuanţe, reproduce cu fidelitate realitatea frustă a acelor vremuri, cu intenţia vădită de a crea cadrul ambiental specific, acolo unde cititorul se poate contopi cu trecutul străbunilor săi. După ce ne dezvăluie faptul că Şopârliţa de azi este Brătăşaniul de ieri – atestat documentar la 4 octombrie 1530, pe vremea domnitorului Vlad al VI-lea ,,Înecatul”-, autorul urmăreşte istoria comunităţii în relaţie directă cu apariţia şi evoluţia familiei de boieri Brătăşanu, de la Ghinea Ţucala, vistier pe timpul lui Matei Basarab, până la ultima generaţie a lui Pavel Brătăşanu, avocat şi mare om politic. Întreaga construcţie a localităţii de azi a fost puternic amprentată de marii boieri Brătăşanu, după cum obsesiv repetă autorul lucrării. Un subiect delicat, cu nuanţe pe alocuri sibilice, este legat de schimbarea denumirii din Brătăşani în Şopârliţa, de pe vremea când familia Brătăşanu stăpânea pe de-a-ntregul pământurile vechii aşezări (anul 1754). Spre regretul autorului, lipsa informaţiilor cu privire la motivele schimbării oiconimului îl obligă la supoziţii. Şi-n aceste condiţii, ipotezele lansate se bazează pe realităţi istorice de netăgăduit, pe analize pertinente, bine argumentate.

Cel de-al treilea capitol -,,Viaţa satului în context global”- ne înfăţişează tabloul standardizat al clăcaşului din lunca Olteţului, la fel de sărac şi oprimat precum ţăranul român de pe tot cuprinsul ţării. Subiecte precum familia, onomastica, portul, temperamentul şi graiul şopârliţenilor conturează ţinuta morală şi socială a omului de pe aceste meleaguri. Când vorbeşte de familie, autorul face o radiografie a “instituţiei conjugale”, de la rânduiala cu tentă endogamă, specifică unei lumi demult apuse, la cea de azi, unde libertatea de a alege, ieşind din hotarele satului, nu mai este o problemă pentru nimeni. În schimb -spune autorul-, în rânduiala maritală conceptul patrilocal se păstrează şi azi: ,,Aducerea femeii în casa băiatului este privită ca primă condiţie la încheierea căsătoriei”.
Un interes special acordă numelor de familie. Pe lângă denominaţii cu ascendenţă neaoşă românească, autorul identifică şi alte nume de provenienţă slavă şi chiar fino-ugrică. Fascinantă şi plină de substanţă este imaginaţia oamenilor când vine vorba de individualizări după poreclă; Bebe ,,Pomană”, Ilie ,,Butelie”, Ion ,,Stan-Vacă”, Bebe ,,Tertică” etc. sunt doar câteva personaje de poveste din spaţiul de relaţionare sopârliţean. Amprenta locală se regăseşte cu adevărat în temperament şi grai. Pe câteva pagini autorul surprinde specificul dialectal şi temperamental, adesea vulcanic, al juvetelui din lunca Olteţului. ,,Când este «de vorbit», şopârliţeanul nostru devine extrem de locvace. Apetenţa creşte exponenţial cu preocuparea preopinentului de a-i servi subiecte incitante. Are limba ascuţită, vorbeşte repede, cu nerv şi patimă încât cei străini de locurile noastre trebuie să facă eforturi pentru a ţine ritmul conversaţiei. Graiul este fascinant! Farmecul se manifestă în interiorul unui grup eteroclit, unde accentul şi debitul verbal nu trec neobservate. Perfectul simplu este certificatul lor de naştere. Construcţiile diftongate le joacă feste: pronunţă sară în loc de seară, samă în loc de seamă etc. (…) Forma sonoră a cuvintelor exemplificate dispare în scrierea curentă. Şopârliţenii, asemenea celorlalţi locuitori din zona Olteniei, folosesc un lexic curat, cu respectarea normelor gramaticale.”

În capitolele 4 şi 5 sunt prezentate ,,proprietatea şi demografia” în evoluţie istorică. Aşa cum ne-a obişnuit, autorul tratează subiectele în context general şi particular, pe momente şi etape istorice, până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi după aceasta. Un loc special îl ocupă împroprietăririle clăcaşilor şopârliţeni din anul 1865. Documente istorice, reproduse aşijderea scrierilor din epocă, definesc zbuciumul clăcaşului din lunca Olteţului în febra marilor reforme promovate de domnitorul Cuza. Listele nominale cu clăcaşii de pe moşiile familiilor Brătăşanu şi Grigore Călinescu deschid tot atâtea punţi de legătură cu urmaşii lor din zilele noastre. În scrierea autorului se simte emoţia ,,întâlnirii” cu străbunii şi nu se zgârceşte s-o transmită mai departe cititorului.
În analize, tabele şi statistici, autorul prezintă populaţia comunei de la primele catagrafii şi până azi; remarcă scăderea dramatică a populaţiei după anul 1992 şi mai cu seamă după aderarea României la Uniunea Europeană.
Monografia rezervă un loc special participării locuitorilor comunei Şopârliţa la marile evenimente din perioadele modernă şi contemporană (1877, 1916-1918, 1941-1945, Revoluţia din Decembrie 1989). Osemintele eroilor şopârliţeni odihnesc “sub specie aeternitatis” la Griviţa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, la Cotul Donului, în Stepa Calmucă sau în Munţii Tatra.
În capitolele 7 şi 8 sunt prezentate pe larg instituţiile publice şi de cultură (primăria, şcoala, biserica, poliţia, agenţia poştală etc.), activitatea culturală şi sportivă, de la primele atestări şi până azi. Aici regăsim primarii, învăţătorii, profesorii, preoţii, sportivii şi toţi funcţionarii care au muncit în instituţiile statului sau au transpirat pe terenul de joc de-a lungul timpului.
În capitolul al 9-lea, autorul ne introduce în lumea minunată a tradiţiilor din spaţiul cultural şopârliţean, iar în următorul ne prezintă personalităţile comunei, în frunte cu Pavel Brătăşanu. În cel din urmă capitol, al 11-lea, cititorul face cunoştinţă cu două familii celebre -Brătăşanu şi Maniu. Aici îi regăsim pe urmaşii lui Ghinea Ţucala Brătăşanu, începând cu Mihul, Preda, Papa, Ducu şi terminând cu Jan Pangal, Pelişor şi Ileana.
Dacă mulţi dintre brătăşeni s-au născut, au crescut şi-au trecut la cele veşnice pe meleaguri şopârliţene, familia Maniu apare doar conjunctural, după căsătoria Mariei Călinescu (cu ascendenţă în aceeaşi ramură) cu Grigore Maniu, un renumit profesor universitar din Bucureşti. Exploatarea moşiei de la Şopârliţa îi leagă de locurile noastre până la naţionalizare, când, obligaţi de noua conducere politică, se retrag definitiv la Bucureşti.
Copiii lor, Adrian (poet) şi Rodica (pictoriţă), îşi petreceau vacanţele în lunca Olteţului, la conac. ,,Operele lor sunt nemuritoare. Comunitatea şopârliţeană îşi va trăi veşnicia şi prin cele câteva picturi care amintesc de pământurile noastre”, după cum afirmă autorul.
Concluziile din final, exprimate apodictic, conturează întreaga “osatură” a lucrării monografice:,,primele aşezări s-au întemeiat în lunca Olteţului, pe malul stâng, în vale Sub Zăpodie; istoria localităţii este legată simbiotic de existenţa boierilor Brătăşanu, ale căror merite în menţinerea stabilităţii aşezării sunt incontestabile; în moment istorice grele pentru toată zona de sud a ţării, comuna Brătăşani şi-a schimbat numele, aşezând peste eveniment o umbră de mister; clăcaşii din lunca Olteţului au jucat un rol de primă importanţă în dezvoltarea zestrei comunale; nivelul maxim demografic al comunei a fost atins în perioada comunistă; traiul, portul, accentul dialectal, tradiţiile şi obiceiurile poartă, înainte de toate, amprenta arealului geografic extins (Oltenia); şcoala şi biserica ne-au purtat biruitori peste veacuri”.
Aşa se încheie o lucrare monografică care merită a fi citită.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here