Acasă Învățământ Învățământul încotro? (II)

Învățământul încotro? (II)

55
DISTRIBUIȚI
         Se știe că până în anul 1989, absolut toată puterea era concentrată în mânile partidului stat, de altfel singurul admis de lege. Și, totuși, în instituțiile administrative, se găseau și persoane bine pregătite, competente și mai ales obiective, care selectau condidații, pentru funcții de conducere pe bază de realizări concrete în specialitate. În mai toate cazurile, în învățământ, se selectau pentru funcții de directori și inspectori, acei profesori care, în general, erau recunoscuți de ceilalți colegi de specialitate, ca având rezultate palpabile (rezultate cu elevii la bac, la olimpiade, lucrări de nivel național etc). Condiția sine qua non era să fii membru PCR, dar mulți profesori capabili, acceptau compromisul plății cotizației de partid, pentru a-și pune în aplicare ideile.
Cel mai mare avantaj consta în faptul că nu era neapărat nevoie de pile ca să tragi nădejde că-ți vei pune în aplicare ideile, era nevoie să te impui prin rezultate, să fii recunoscut de colegii de specialitate, ca fiind cel mai bun. Odată promovat pe merit, îți puteai permite să fii obiectiv, să ai o prestanță, să poți să spui: „Nu!”, cu riscul demisiei, căci asta îți sporea prestigiul…
Și, mai era ceva deosebit de bun, pentru învățământ și anume, faptul că după cel mult două legislaturi a câte patru ani, suficient timp pentru a-ți pune în aplicare inițiativele, erai obligat prin lege să părăsești funcția. După opt ani, inițiativa, elanul, sunt înlocuite cu rutină și relații…
În consecință, puteai lua decizii corecte, știind că oricum vei pleca, deci nu-i necesar să te agăți de funcție, la gândul pensionării. Păcat că noi românii, câte odată, în dorința de a arunca lăturile din scăldătoare, aruncăm și copilul…
* * *
         Directorul unui colegiu mare, la consiliul de sfârșit de an, în prezența a 115 cadre didactice, le spunea celor două domnișoare profesoare suplinitoare:
„- Vă sfătuiesc ca în vacanța mare să dați acatiste, ca la toamnă, să nu mai fiu eu director! Dacă veți afla că tot eu sunt director, sub nicio formă, nu mai solicitați decizie de suplinire în acest liceu. Dacă doriți, eu vă pot spune, aici, în plen, de ce nu veți mai avea ore în această școală…”
Profesoara care în timpul anului dăduse la început câte trei note de „2”, la toți elevii claselor a XII-a, și care primise bani pentru seturi de 15 ședințe de meditații, ca după aceea să dea câte trei note de „10” – fapt pentru care elevii nu au mai venit la mediații, nu s-a mai prezentat în toamnă.
Pe 30.VIII, la începerea noului an școlar, directorul se trezi cu cea de-a doua profesoară, care-i înmână decizia de suplinire. Avea un zâmbet de superioritate, care voia să spună: „- Ce, credeai că e după tine?”
Directorul se uită cu atenție la decizie. Era semnată de inspectorul general, Sami Drăghici, de șeful serviciului personal, inspector Chițu Ion, avea ștampila și numărul de înregistrare de la inspectorat. Altfel spus, tot ce era necesar .
„- Domnișoară, ce v-am spus eu la ultimul consiliu (?), zise directorul, și spunând acestea, rupse decizia în două. „Aici este un colegiu cu peste 2.000 de elevi și trebuia să știți că păstrarea distanței catedră-bancă, este o regulă de bază. Cum a fost posibil ca anul trecut, când s-a ținut majoratul la Călimănești, să se întâmple ce s-a întâmplat? Ați avut mare noroc că l-am trimis pe adjunct, căci, dacă eram eu acolo, nu vă spăla Oltul, de ce vă făceam!”
Și, rupând încă odată deciza, adăugă: „- Și credeți că-mi este frică? Nu o să înțelegeți că pentru mine prestigiul liceului are prioritate, în raport cu riscurile pierderii funcției? Problema mea este să nu mă dea afară de pe lumea asta. Vă dau un sfat: mergeți unde ați mai fost și cereți decizie, în orice școală, numai aici nu!”
Zicând acestea, îi luă mâna profesoarei, al cărei zâmbet cu iz de superioritate se transformase într-un amestec de uimire și teamă, punându-i hârtiuțele mici, ce mai rămăseseră din decizie. La plecare, profesoara mai încercă disperată:
„- Domnule director, ce ar trebui să se întâmple ca să mă primiți în școală?”
„- Dacă o învia mama… Și nici atunci!”, fu răspunsul.
Epilog
Profesoara cu pricina nu a mai fost văzută în liceu. Directorul, după ceva timp, a trebuit să plece din funcție. Spunea, din când în când, prietenilor: „Problema mea este să nu mă dea afară de pe lumea asta!”
* * *
          Îndeobște este cunoscută expresia că românul își face treaba, dacă vede șeful având într-o mână biciul, iar în cealaltă cozonacul…
Directorul colegiului preferase să nu fie prea iubit de cei peste 115 profesori, dar să se respecte disciplina și calitatea procesului de învățământ. Astfel, rezultatele la bacalaureat și la admiterea în învățământul superior, puteau determina înscrierea unui număr mare de elevi, care să vină la clasele a IX-a.
Întotdeauna își punea ore lunea, de la 8:00 la 9:00, și vinerea de la 13:00 la 14:00, și nu era zi să nu dea pe la școală între orele 18:00 și 20:00. S-a mai întâmplat ca un cadru didactic să lipsească de la o oră, dar fiind un accident, nu se punea problema… Dacă după una, două luni, același cadru didactic mai lipsea o oră, directorul îl întâlnea și prietenește îi atrăgea atenția. Dacă după alte săptămâni, același cadru didactic mai lipsea de la o oră, directorul îi striga în cancelarie, că a semna orele în condică fără a le face, este de fapt, un furt. La o a patra absență nu-i mai zicea absolut nimic, doar că în condică apărea cu roșu „Absent” și semnătura directorului, ceea ce însemna pierderea dreptului la salariu de merit, la gradație etc.
Numai în aceste condiții și cu asemenea riscuri asumate, se putea asigura efectuarea tuturor orelor, parcurgerea integrală a materiei, la fiecare disciplină, rezultate bune la olimpiade, admiteri la facultate etc. Consecința consta în asigurarea celor 40 de clase de liceu-zi (câte zece din fiecare an de studiu).
În ultimii 15-25 de ani nu s-a mai tăiat nicio oră. Acum, se întâmplă ca la sfârșit de program, să nu se prea facă prezența, și atunci, elevii pleacă mai devreme acasă sau în oraș… Directorul vede, dar nu riscă a se certa cu colegul său, deoarece ține la funcție, pe care este posibil, să o fi obținut-o cântând melodia: „Copilă, copilă… c-o pilă, c-o singură pilă…”
Și, uite așa, mergând pe principiul minimei rezistențe, ne furăm căciula… Spre amuzamentul cititorilor, aș spune că celor ce nu și-au obținut funcțiile pe bază de competență față de colegii lor, li se va spune de multe ori bancul cu rața:
„-’R-ați-ai dracu, iar venirăți?”
VA URMA!

CONSTANTIN VICTOR
Slatina
23.XI.2018

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here