Acasă Actualitate Provocat din dragoste pentru TINE…

Provocat din dragoste pentru TINE…

207

Dragii mei,
De obicei nu răspund „provocărilor”, dar atunci când ele vin din partea unor persoane apropiate mă ambiționez să le fac pe plac acestora. Astfel, a luat nașterea ideea acestui articol, care sper să fie înțeles.
Am fost provocat să scriu despre OMUL pe care îl iubesc necondiționat, în ziua prăznuirii sale și anume, Mihai Eminescu. Însă, provocare nu a constat a scrie ce simt eu sau ce îmi doresc, ci să scriu dacă Eminescu a fost sau nu o persoană credincioasă având în vedere confuziile apărute între criticii literari.
Primul aspect pe care vreau să îl lămuresc în mintea fiecăruia este marea diferență dintre termenii RELIGIOS și CREDINCIOS.
Homo Religiosus (Omul Religios) aceasta este o noțiune care este pusă pe seama lui Eliade, deși nu îi aparţine cu toate că el aduce o noutate. Noutatea constă în sensul și plasamentul pe care Eliade îl face în universul religios pe care el l-a creat. Rădăcinile acestei denumiri sunt antice, le găsim la Cicero, care vorbeşte în Epistulae ad familiares despre acest tip de om care este scrupulos în ritual și credinţă, explicit și elocvent, fără însă a impune crezul lui altora. Creștinismul ulterior lui Cicero impune însă o sacralizare a termenului printr-un comportament eclesiastic ancorat într-o formulă combinată între Scriptură și Tradiție. Omul religios este un om care aderă la o religie dar nu neapărat un om credincios.
Homo Fidelis (Omul Credincios) Omul credincios este mai mult decât orice, un om care crede în Dumnezeu şi îşi trăieşte viaţa luând parte activă la comunitatea religioasă din care face parte. Acest om merge regulat la Biserică, posteşte, se roagă, citeşte cărţi de religie care sunt menite să îi deschidă orizonturile vieţii sale în Dumnezeu şi face multe alte asemenea. După o lungă etapă, omul credincios ajunge la ceea ce teologia numeşte etapa înduhovnicirii dar nu este cazul aici.
Scrierile lui Eminescu sunt pline de referințe religioase, filosofice și mitologice.
Partea extrem de interesantă este că putem spune pe dovezi că există mari diferențe între omul credincios Eminescu și omul religios Eminescu, ca de exemplu antiteza dintre poeziile „Împărat şi Proletar” și „Învierea”.
Unul dintre cei mai înfocați susținători ai credincioșiei poetului Mihai Eminescu este Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian, critic literar şi poet stabilit în Statele Unite.
Eu însă am să vă las pe fiecare dintre dumneavoastră, asta pentru că Eminescu nu aparţine doar unora, dintr-o anumită tabără, sau altora, unei categorii sociale sau unei grupe de vârstă, să interpretați dacă poetul nostru naţional a fost un om religios sau un om credincios din câteva dintre scrierile sale care îmi răsună acum în minte.
Cred că nu încape îndoiala că poezia Învierea, arată cu o dovadă indubitabilă credința sufletului eminescian:
„Cântări şi laude-nălţăm
Noi ţie, unuia
Primindu-l cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri
Cântând Aleluia”
Ba mai mult, poezia „Rugăciune” poate să fie fără probleme transcrisă în cărțile de rugăciune și citită în fața Icoanei Preasfintei Fecioare Maria:
Noi ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Rugămu-ne’ndurărilor,
Luceafărului mărilor.
Ascultă-a nostre plângeri,
Regină peste îngeri;
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară,
Marie!
Contactul lui Eminescu de mic cu lumea bisericească, prin intermediul surorilor din partea mamei sale care erau maici la Mănăstirea Agafton și cei doi unchi care erau călugări, a făcut ca profunzimea textelor redate de mine mai sus să fie incontestabil trăită și scrisă de un creștin – ortodox profund în gândire.
Poezia „Împărat și Proletar” parcă vine și ne dă dureri de cap după ce am citit fragmente din primele două. Dar bineînțeles că oamenii habar nu au ce este un proletar iar în cazul de față, cel care spune cele scrise în strofă nu este Eminescu. Dar am să prezint așa cum vrea „majoritate”. Sunt convins că înțelegeți mesajul printre rânduri:
„Religia – o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?”
Cred că aici apare problema și culmea și răspunsul. Eminescu a fost un om credincios, dovada fiind versurile închinate în mod direct lui Dumnezeu și Fecioarei Maria dar a avut o problemă în integrarea omului acesta profund credincios într-un om religios. Probabil contactele pe care le-a avut cu diferiți slujitori, mai mult sau mai puțin murdari de păcate, l-au făcut să păstreze frumusețea versurilor profunde transformate în rugăciuni dar și să păstreze oarecum distanța de oamenii Bisericii care, din păcate și astăzi unii, continuă să îi sape la temelie pentru a o dărâma, dar nu reușesc.
Tâlharul de pe cruce nu a dat pomelnice și nu a bătut mătănii până la pământ și a fost primul om care a pus piciorul în Rai în urma unei discuții, pe Cruce cu Hristos. Poate păcatele lui Eminescu, omul credincios, dar nu religios în ochii lui Dumnezeu, sunt iertate datorită profunzimii scrierilor care te ung pe suflet sau poate… nu.
Dar un lucru, cel puțin pentru mine este cert. Eminescu încă scrie, vrem să recunoaștem sau nu, rugăciuni și dragoste, pe hârtie, sau în inimi, fiecare unde îi dă voie…

Acest articol îl dedic cu toată dragostea, pentru cea mai frumoasă profesoară de Română!
Vă iubesc din toată inima mea, doamna Popescu Filoteia!

asist. univ. drd. Alin Bolboșă Șofaru
Universitatea din București

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here