Acasă Interviu ION PĂTRAȘCU: „Se poate vorbi de un eşec al capitalismului românesc. Este...

ION PĂTRAȘCU: „Se poate vorbi de un eşec al capitalismului românesc. Este greu să nominalizez un vinovat sau altul, vinovată este întreaga clasă politică, indiferent de culoare (…)

76
DISTRIBUIȚI

Interviu cu profesorul ION PĂTRAŞCU, Slatina – Olt

«Se poate vorbi de un eşec al capitalismului românesc. Este greu să nominalizez un vinovat sau altul, vinovată este întreaga clasă politică, indiferent de culoare, care s-a succedat după evenimentul sau evenimentele de la 1989»

         Pe 14 noiembrie 2017, profesorul Ion Pătraşcu împlineşte respectabila vârstă de 75 de ani. Îndrăgostit incurabil de istorie, un bun cunoscător al acestei regine dintre ştiinţe, bunul român – Ion Pătraşcu îşi iubeşte necondiţionat ţara. Face asta ca o lecţie pentru cei care astăzi, supăraţi din motivele vieţii de zi cu zi, pun la îndoială apartenenţa la românism… Trecerea sa prin viaţă este povestea omului simplu de la ţară, plecat să înveţe carte, dar niciodată desprins de locurile natale.
Ziarul de Olt are onoarea să-l aibă colaborator constant, număr de număr, pe fostul inspector şcolar general al ISJ Olt. Articolele sale sunt adevărate lecţii de istorie, dizertaţii despre oameni, locuri, fapte, mai puţin cunoscute publicului larg.
În pragul aniversării, un interviu este mai mult decât necesar. O trecere în revistă a anilor, întâmplărilor, dar şi o retrospectivă asupra unor evenimente importante din istoria recentă a României, aşa cum sunt văzute prin ochii unui istoric de excepţie: Ion Pătraşcu..
– Când aţi început cariera de profesor şi cum aţi ajuns la Slatina, domnule Ion Pătraşcu?
– În 1965, am terminat Facultatea de Istorie-Filozofie de la Universitatea A.I. Cuza din Iaşi, şi am fost repartizat la şcoala din localitatea natală, comuna Optaşi-Măgura, pe considerente personale legate şi de situaţia de familie (ţineam să fiu alături de familie şi să activez în locurile natale). În 1966 am fost promovat DIRECTOR, ulterior director coordonator al unitătilor şcolare din localitatea Optaşi-Măgura. Am îndeplinit şi funcţiile de secretar adjunct al Comitetului Comunal de Partid din aceeaşi localitate şi director al Căminului Cultural, iar în 1973 am fost promovat inspector şcolar în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Olt.
– Despre familia dumneavoastră şi stabilirea profesorului Ion Pătraşcu în Slatina, ce ne puteţi spune?
– În vremea aceea, problema stabilirii în localitate nu era deosebită, întrucât prin politica de atunci, celor care erau promovaţi şi transferaţi în interesul serviciului, li se acordau locuinţe în mod gratuit. Aşa am ajuns în posesia unui apartament. Între timp, mi-am adus şi soţia, care era învăţătoare şi care a intrat prin concurs la Şcoala Generală Nr. 7 din Slatina, unde a activat până la ieşirea la pensie, în 2001. Am doi copii, un băiat şi o fată, care, în prezent, sunt deja realizaţi profesional şi familial. Băiatul este inginer, lucrează în Slatina, este căsătorit şi are doi băieţi, iar fata a terminat medicina la Tg. Mureş, căsătorită şi ea, are o fetiţă.
– Dar de loc de unde sunteţi şi când v-aţi născut?
– Sunt din comuna Optaşi-Măgura, m-am născut în 14 noiembrie 1942. Sigur, personalitatea unui om este marcată de o anumită epocă istorică. Copilăria mi-am petrecut-o în condiţiile determinate de urmările războiului. Distrugerile provocate de război, seceta anilor 1945-1946-1947, foametea, au marcat, din punct de vedere economic şi social, şi localitatea mea, Optaşi-Măgura. Copiii de atunci înţelegeau parcă problemele grele cu care se confruntau părinţii şi pot să spun că fenomenul ne-a determinat şi pe mine, ca şi pe toţi copiii, să fim marcaţi asupra caracterului şi devenirii noastre ca oameni. Înţelegeam mult şi parcă evenimentele şi procesele de atunci ne-au format cu nişte caractere puternice şi sănătoase. În 1949, am început şcoala în localitate, am terminat în 1956, am amintirile cele mai plăcute despre dascălii de atunci, care, în condiţiile specifice vremii, îşi făceau datoria cu prisosinţă. Mai mult, pot spune chiar că, atunci, în condiţiile vârstei noastre, se croia o mentalitate nouă, atât în rândul copiilor, cât şi al părinţilor, determinată de nevoia de a învăţa, nevoia de a deveni oameni utili unei societăţi cu profunde transformări pe toate direcţiile şi planurile. Procesul de cooperativizare, care se manifesta la sate, a marcat, totuşi, pozitiv evoluţia noastră, a copiilor, a tinerilor ca viitori oameni. În 1956, pe baza unei selecţii riguroase, aşa cum se producea în liceu, am devenit elev al Liceului „Radu Greceanu”, din Slatina, o unitate de învăţământ excepţională, pe care am absolvit-o în anul 1960. Amintirile despre această unitate sunt dintre cele mai frumoase şi responsabile faţă de cei care ne-au instruit şi ne-au educat.
– Când şi cum aţi primit prima funcţie de răspundere, de conducere?
– Sunt un om modest, dar pot aprecia că funcţiile de conducere se acordau numai şi numai în funcţie de valoare, de competenţă. Prima funcţie am primit-o în 1966, de director de şcoală, ulterior am devenit directorul coordonator al unităţilor şcolare din comună şi, în paralel, sigur că da, alte funcţii de răspundere, aşa cum menţionăm, ca director de cămin cultural şi secretar adjunct al Comitetului de Partid Optaşi. Poate că activitatea mea a fost bine conturată şi determinată şi în consecinţă apreciată de diriguitorii de la judeţ şi la 15 septembrie 1973 am fost promovat Inspector Şcolar al Inspectoratului Şcolar Judeţean Olt. La 1 iunie 1976, am fost promovat inspector şcolar general adjunct, iar în vara anului 1978, inspector general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Olt, până în 15 septembrie 1985.
– Încercaţi să ne vorbiţi despre alte funcţii politice pe care le-aţi avut?
– Sigur că în contextul vremii, funcţiile pe linie de stat se completau şi cu atribuţiile şi funcţiile de ordin politic. Dar, vreau să menţionez că, din punct de vedere profesional, am căutat să conturez ceva nou, de perspectivă, cu impact social major chiar pentru nivel naţional. De aceea, în calitate de inspector şcolar general, am făcut parte dintr-o serie de structuri de partid şi de stat, obligatoriu şi statutar şi în asemenea condiţii am avut forţă ca să mă implic în realizarea unor proiecte pe linie de învăţământ, cum ar fi: învăţământul obligatoriu de zece ani, organizarea învăţământului liceal pe două trepte, treapta întâi şi treapta a doua, lichidarea repetenţiei la clasele I-IV şi diversificarea învăţământului profesional. Pe linie politică, de partid, aşa cum subliniaţi în întrebarea dumneavoastră, sigur că cea mai importantă funcţie era aceea de membru al Biroului Judeţean de Partid, calitate care conferea o anumită autoritate, atât pe linie de partid, cât şi pe linie economică şi socială. În această calitate răspundeam de un C.U.A.S.C. pe linie de agricultură, iar pe linie economică răspundeam de anumite întreprinderi industriale din oraşe şi, desigur, o serie de alte răspunderi care erau determinate de anumite etape de timp istoric.
– Aţi lucrat cu doamna Elena Bărbulescu, sora fostului preşedinte al Republicii Socialiste România – tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Ce funcţii aţi deţinut înainte şi după acest eveniment petrecut în viaţa dumneavoastră?
– În cadrul activităţii mele şi a funcţiilor ocupate am lucrat cu doamna Elena Bărbulescu, am cunoscut-o bine încă de când era directoarea liceului din Scorniceşti. În 1982, a fost promovată şi a devenit adjunctul meu în calitate de inspector şcolar general adjunct al Inspectoratului Şcolar Judeţean Olt. Îi păstrez o amintire plăcută, am colaborat bine cu dumneaei, pentru că am convenit de la început, conform statutului şi regulamentului inspectoratelor şcolare, atribuţiunile exacte pe care le aveam fiecare, iar rezultatele colaborării au fost dintre cele mai bune. Învăţământul din judeţul Olt a fost apreciat, a fost menţionat deseori ca un învăţămant de calitate cu eficienţă şi, nu întâmplător, aici, la noi, în judeţul Olt, s-au desfăşurat două schimburi mari de experienţă cu „inspectorii generali“ din ţară şi alte manifestări legate de procesul de învăţământ.
– În perioada cât aţi fost şeful surorii lui Nicolae Ceauşescu, doamna Elena Bărbulescu, ştim că aşa îi spuneaţi, dumneavoastră fiind inspector general, iar domnia-sa inspector general adjunct, cine avea cuvânt decizional, ori aveaţi atribuţii bine definite fiecare conform fişei postulul, ori…?
– Am lucrat trei ani cu doamna Bărbulescu la Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt. Relaţiile dintre noi au fost foarte bune. Relaţii de colaborare, respect şi înţelegere. Interesul nostru era ca învăţământul să funcţioneze bine şi să fie apreciat. Colaborarea era bazată pe sentimente de respect şi ea se încadra pe obligaţiile pe care le aveam amândoi în acele funcţii. Regulamentul era foarte clar, nu aveam cum să ne intersectăm în mod negativ şi repet, colaborarea era respectuoasă şi fructuoasă. Activitatea inspectorilor şcolari era bine direcţionată, erau nişte direcţii foarte clare. Obiectivul esenţial era activitatea de îndrumare şi control a unităţilor de învăţământ, operaţiune sau activitate desfăşurată de inspectorii şcolari sub coordonarea celor doi inspectori şcolari generali, adică, eu şi adjuncta – doamna Elena Bărbulescu. Concluziile erau prezentate întotdeauna în prezenţa unuia dintre inspectorii şcolari generali. O a doua activitate era legată de problemele curente şi de birou, care erau rezolvate în cadrul unei colaborări şi analize dintre cei doi inspectori generali. O a treia direcţie era cea legată de resursele financiare care se discutau cu serviciul de contabilitate în prezenţa inspectorilor şcolari generali. O altă problemă foarte importantă era problema cadrelor, care se rezolva pe baza statutului, a unor comisii conduse într-o anumită etapă de inspectorul general adjunct, ulterior conduse de inspectorul şcolar general. Deci, o activitate bine pusă la punct presupunea întotdeauna colaborare, întelegere pe toate problemele specifice activităţii de învaţământ.
– Domnule profesor Pătraşcu, vreau să facem o paranteză. V-aş ruga la punctul doi din întrebarea anterioară, din noţiunea lucrări de birou, cum o traduceti, ce înseamnă?
– Lucrările de birou se referă la o gamă foarte largă de probleme: audienţele – care îmbrăcau nu numai forma importantă a încadrărilor, ci probleme legate de activitatea de şcoală, de viaţă în localitate sau probleme personale ale cadrului didactic. O serie de situaţii statistice ce se întocmeau pentru unităţile din subordine sau pentru unităţile superioare nouă. De asemenea, aici intrau probleme de structură a învăţământului, probleme pe plan de şcolarizare, probleme de reţea de şcolarizare, adică, o serie de lucrări care presupuneau o muncă asiduă la care se impunea prezenţa inspectorilor şcolari în mod obiectiv. Acestea se faceau în anumite etape ale anului şcolar de învătământ şi se soldau cu anumite concluzii şi materiale de concluzii şi materiale de sinteză.
– Cât aţi activat ca inspector general, care au fost colaboratorii, profesorii din zonele Caracal, Corabia, Balş, Drăgăneşti, Scorniceşti, Vitomireşti şi, în final, din zona Slatina?
– Nu ştiu dacă e bine să-i nominalizez, însă vreau să fac o apreciere de ansamblu: Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt funcţiona cu un număr destul de mic de inspectori. Eu, personal, am condus Inspectoratul Şcolar timp de trei ani fară să am inspector general adjunct şi n-am simţit nevoia lui, pentru că încercam să fac faţă singur problemelor. Inspectori şcolari, care erau în jur de 12-13, reprezentau o adevărată forţă profesională, capabili să realizeze cele mai importante obiective ale învăţământului din judeţul Olt. Dascălii din judeţ, care erau în număr de aproape şase mii, toţi îşi făceau datoria cu prisosinţă. Exista o mentalitate a răspunderii şi a datoriei deosebită. Directorii erau oameni competenţi, ajutorul numărul unu al nostru în activitatea de instruire şi educare. Erau profesori renumiţi în tot judeţul, de aceea îmi vine greu să nominalizez acum pe cineva sau câţiva. Aş fi, poate, nedrept. De aceea, pot să spun încă odată că erau foarte, foarte mulţi devotaţi pur şi simplu, a căror fibră vibra pentru învăţământ, pentru munca la catedră. Cum am spus, ponderea activităţii Inspectoratului Şcolar era aceea de îndrumare şi control al unităţilor de învăţământ. În fiecare săptămână se organizau colective care mergeau în şcoli, în acest scop. Exista un program de aşa manieră încât toate şcolile să fie vizitate la un interval de cel mult doi ani de zile. N-aş putea să mă plâng dar, activitatea inspectorilor era deosebită, se muncea mult, într-o zi de învătământ…

– Ce aţi făcut şi când aţi plecat de la Inspectoratul Judeţean Olt?
– După deschiderea anului şcolar din 15 septembrie 1985, eu am fost promovat la Secţia de Propagandă a Comitetului Judeţean de Partid Olt, din funcţia de inspector general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Olt. Deci, aşa am plecat de la Inspectoratul Şcolar… În locul meu, loc rămas vacant, a venit doamna profesor Elena Bărbulescu, care era până atunci inspector general şcolar adjunct…

– Dumneavoastră aţi cerut să plecaţi de la secţia de propagandă a Comitetului Judeţean de Partid Olt?
– Este o poveste mai delicată aici, sunt un om de acţiune şi aşa cum vă spuneam, ca inspector şcolar general m-am străduit să fac lucruri utile şi eficiente care să rămână, efectiv, în învătământ. La secţia de propagandă am încercat să fac la fel. În primul rând, am constatat mai mult şi mai bine ceea ce deja ştiam. Informaţiile deosebite pe care le aveam, sigur, unele cu caracter secret, mi-au întărit impresia că societatea nu funcţionează bine. Mai ales după criza petrolului din 1979-1981 în societatea românească, ca de altfel mondială, s-au produs foarte multe dezechilibre, care n-au ocolit nici România. În continuare, începând cu 1985, greutăţile, mai mari sau mai mici, cu care se confruntau oamenii, le afecta într- un fel viaţa de zi cu zi. Eram în relaţii foarte bune cu primul secretar de atunci al Comitetului Judeţean de Partid Olt, nea Lică Bărbulescu, cum obişnuiam să-i spun, şi în plimbările noastre târzii, dincolo de microfoane, obişnuiam să îi spun că sunt anumite greutăţi, că sunt anumite dezechilibre, anumite incoerenţe, care ar trebui corectate. Am îndrăznit chiar să-i sugerez, având încredere în personalitatea şi caracterul său, nevoia unor modificări, măcar în problemele economice, sugerând că modelul chinezesc al lui DEN XIAO PING ar fi un model la care ar trebui apelat şi practicat şi în România. Am sugerat chiar necesitatea efectuării unei vizite a celor îndrituiţi de la conducerea statului, în China. Era o realitate, însă, care nu se putea pune în practică, motiv pentru care am înteles că e mai bine să mă retrag şi, tot în discreţie, cu sprijinul primului secretar de atunci am trecut la catedră. Este o chestiune pe care o păstrez, de fapt, numai pentru mine, în sufletul meu.
– Cum credeţi că s-ar putea reforma eficient învăţământul de azi?
– În 1989, s-a sperat că întregul sistem social-economic românesc va funcţiona la parametri superiori. Din păcate, realitatea demonstrează altceva. Îndrăznesc să spun că noul sistem instaurat „capitalismul românesc“ a eşuat în multe direcţii, una din aceste direcţii se referă la învăţământ. Învăţământul s-a depreciat considerabil, cauzele sunt multiple, nu avem spaţiu în ziar să le prezentăm. Personal, cred că România dispune de resurse pentru ca sistemul de învăţământ, ca de altfel şi alte sisteme să se redreseze. Sistemul de învăţământ românesc are de acum nevoie nu doar de o reformă, ci de o adevărată revoluţie. Revoluţia în învăţământul românesc, pentru a-l aduce la nivelul acestui început de mileniu, presupune trei obiective fundamentale: în primul rând, transformarea revoluţionară a structurilor de învăţământ. În al doilea rând, transformarea revoluţionară a programelor şi manualelor şcolare. Nu, în ultimul rând, orientarea învăţământului spre viitor. Exigenţele mileniului al treilea sunt vaste. Ele pot fi atinse şi realizate numai cu un învăţământ de calitate, care produce resursele umane necesare unui asemenea deziderat.. Încercările ocazionale, făcute de miniştrii care s-au succedat după 1989, s-au dovedit, de fapt, a fi nişte cârpeli, a căror eficienţă a fost zero. Actualul sistem de învăţământ se poate caracteriza, din păcate, prin câteva dimensiuni negative: abandonul şcolar masiv, analfabetismul, neştiinţa de carte. Este imperios necesar ca cei care diriguiesc sistemul de învăţământ românesc să procedeze la măsuri radicale, axate pe cele trei obiective pe care le-am menţionat.
– Unde credeţi că este veriga nemulţumitoare a învăţământului prezent (organizare, pregătire, dotare, salarizare etc)?
– Sunt mai multe verigi slabe. În primul rând, nu există o concepţie despre sistemul de învăţământ. Lipsa unei asemenea concepţii a dus la deprecierea tuturor treptelor de învăţământ şi, în consecinţă, a scăzut calitatea actului de predare-învăţare. Nu mă îndoiesc că există numeroase cadre didactice bine intenţionate care ştiu cum să-şi facă datoria şi sunt interesate de un proces de învăţământ de calitate. Sistemul general românesc, prin carenţele pe care le are, şi-a pus amprenta asupra vieţii şi activităţii lor. Lipsa resurselor financiare poate să fie o cauză, calitatea pregătirii unora dintre dascăli poate să fie şi ea o cauză, mentalitatea care s-a format negativ la unii părinţi şi copii, de dezinteres faţă de instruire şi educare, este o altă cauză majoră. Eliminarea acestor cauze şi a altora, pe care nu le prezint aici este primordială. Asta presupune ca cei care diriguiesc învătământul românesc să aibă capacitatea şi competenţa s-o facă. Rămâne de văzut!
– În prezent, la ce vă aşteptaţi din partea actualului guvern condus de primul ministru Tudose. Şi, de ce nu, de la actualul ministru al învăţământului Liviu Pop?
– Ca să mă refer la primul ministru, nu am nicio pretenţie, recunoscându-i aşa-zisa competenţă şi valoare. Aş vrea să mă refer, însă, la situaţia generală a societăţii româneşti. Spuneam anterior, mai sus, că se poate vorbi aproape de un eşec al capitalismului românesc. Este greu să nominalizez un vinovat sau altul, vinovată este întreaga clasă politică, indiferent de culoare, care s-a succedat după evenimentul sau evenimentele de la 1989. Cred că important ar fi şi ar trebui spus acum nu atât celor care sunt vinovaţi, ci mai mult asupra a ceea ce va trebui făcut. În etapa imediată se pune efectiv problema salvării naţionale şi după părerea mea ea presupune trei direcţii fundamentale de acţiune: în contextul apartenenţei la Uniunea Europeană, primul comandament este acela că guvernul actual ar trebui să ia măsuri concrete, iar asta presupune o fermitate, o hotărâre deosebită, categorică, fără jumătăţi de măsură, fără bâlbâieili. Urmează relansarea procesului economic din România prin investiţii care să producă bani cu care să-şi poată finanţa sistemele. Un asemenea proces trebuie început cu priorităţi rapide şi rentabile cum ar fi: agricultura, cu toate componentele ei, pe orizontală şi pe verticală. AGRICULTURA este ramura de producţie cea mai rapidă, rentabilă şi care poate să îndrepte situaţia în care ne aflăm astăzi. Când am zis ramuri pe orizontală, mă refer la celelalte subsisteme ale ei, zootehnice, irigaţii, îmbunătăţiri funciare, iar când m-am referit la cele pe verticală pun accent pe ramurile industriale aferente, îngrăşăminte chimice, maşini şi utilaje agricole etc. Mai departe, INFRASTRUCTURA, căile de comunicaţie rutieră, feroviare şi fluviale. CONSTRUCŢIA DE LOCUINŢE ŞI UTILITĂŢI. Apoi TURISMUL şi multe altele… De asemenea, finanţarea acestui de-al doilea comandament, care trebuie bine gândită, pentru că se pot găsi resurse financiare (sume provenite special de la buget, atragerea fondurilor europene în integralitatea lor, sume care se pot împrumuta special de la anumite organisme, numai pentru investiţii, sume care se pot debloca de la Banca Natională în condiţiile în care specialiştii găsesc căile legale şi alte forme). Fără a se axa întreaga politică economică actuală pe aceste trei comandamente şansele României de a depăşi actuala stare de înapoiere sunt tot mai îndepărtate… Toate acestea, de mai sus, presupun competenţă şi valoare din partea autorităţilor, buna intenţie şi buna-credinţă a autorităţilor, o luptă îndârjită impotriva minciunii, şpăgii, evaziunii fiscale, corupţiei, care să îmbrace chiar forma unei bătălii de felul „CARE PE CARE” pentru că România, poate, trebuie şi merită să fie salvată!
– De la ce unitate de învăţământ aţi ieşit la pensie?
– Am ieşit la pensie de la Şcoala Generală Numărul 7, din Slatina, unde eram titular, pe care am condus-o mulţi ani, o şcoală bună, o şcoală de prestigiu din municipiul nostru…
– În încheiere, domnule profesor: ce vă doriţi, acum, la pensie?
– Acum, după muncă încordată şi fără întrerupere, sub imboldul exclusiv al sentimentului datoriei împlinite, am două dorinţe majore: în primul rând, sănătate pentru mine şi cei dragi mie şi, în al doilea rând, şi nu spun prea mult, bunăstarea naţiunii care m-a plămădit.

LĂSAȚI UN MESAJ