Acasă Interviu „Îmi caut calea românească, o visez fantastic, dar proiecţia ei în realitate...

„Îmi caut calea românească, o visez fantastic, dar proiecţia ei în realitate mă face să vreau să fug oriunde în lumea asta”

364
Interviu cu GABRIEL LAURENȚIU PĂTRAȘCU
          Inițial, editorul Ziarului de Olt a conceput dialogul cu Gabriel Pătrașcu, românul de la Piatra-Olt, plecat să se convingă de fața lumii nevăzute, în Anglia, ca un interviu de vacanță. Există o relație de amiciție între publicația noastră și Gabriel Pătrașcu, veche de câțiva ani. E acea legătură făcută să dăinuie și să se susțină peste timp…
Pentru cei care vor avea privilegiul de a citi rândurile care urmează, lumea nu va mai fi la fel. Gabriel spune lucrurilor pe nume: un lux sau o împietate. E extraordinar ce urmează și merită citit până la ultimul cuvânt! Un studiu paralel între orientul românesc și occidentul decadent, dar mai presus de așa ceva, un apel la normalitate, la înțelegerea exactă a dimensiunii în care suntem astăzi. Un protest. Elaborat…

 

– Salut, Gabi! Spune-ne ce ai mai făcut de când am vorbit ultima dată? Ţi s-au schimbat gândurile în ceea ce priveşte România?
– În ultimul timp mi-au umblat gândurile în toate orizonturile posibile, mi-am imaginat limite pe care le vreau depăşite, borne pe care le vreau atinse şi locuri gustate. Am şi întreprins lucruri în sensul asta, am mers la diverse interviuri, am vizitat locuri, m-am ciocnit de oameni. Asta în sensul în care eu cred că e destul de rar să se întâmple așa ceva… Transcendental, oamenii prezentului sunt mici sau inexistenţi, majoritatea sunt doar corpuri şi nu orice corpuri, corpuri cu pretenţii şi proiecţii zero. Totul se reduce la ce e tangibil, gustabil, carnal… Nu cred să se fi întâmplat lucrurile astea fără rost, nu ştim ce a vrut poetul să spună, decât atunci când ne mai oferă o operă, un pasaj sau o strofă şi ne edificăm ce e cu existenţa noastră.

– Mai exact, ce înseamnă asta?
– Pentru mulţi, trist, asta înseamnă trecerea la o altă maşină, poşetă, femeie, sponsor… Concluzionând, da, am fost „plecat” şi sincer, mi-e teamă că n-aş mai putea face asta, pentru că monotonia asta situațională îmi taie aripile. Îmi caut calea românească, o visez fantastic, dar proiecţia ei în realitate mă face să vreau să fug oriunde în lumea asta. Cel puţin până când îmi voi găsi „autostrada” spre România.

– Ce nu îți place și care ar fi problemele acestei țări?
– Mă consumă toate evenimentele de aici, tot haosul controlat şi controlabil.. Ajung să cred că în România nimic nu mai e predictibil, iar hazardul e controlat. Deci unde mai e „libertatea”? Îmi răspund singur, ştiind ceea ce tot ce-i genă românească ştie: în natură, în spectacolul vieţii naturale, în copilaria soarelui trăită peste câmpiile, dealurile şi munţii noştri. Dacă ascunzi oamenii din toată ecuaţia asta, viaţa este superbă. Cumva, aici, în Dacia veche – Sarmisegetuziană, nu 1310, soarele răsare ca să se joace prin câmpii, se ascunde tâmp printre munţi, îi curg lacrimile de bucurie peste Marea Neagră. Noi, românii, uitarăm asta şi ne apucarăm să aşteptăm soarele ca în Occident, să înceapă ziua de făcut bani, construit maşinării de razboi, înşelat oameni, prăduit alte ţări.

– Și, totuși, despre România se spune că „este Grădina Maicii Domnului”. Despre asta ce ai avea de spus?
– Cred că România este în continuare ţara zborului de plăcere, a vieţii pentru sens, nu scop, ţara zâmbetului primordial şi cazemata copilăriei. Asta visez despre România, asta constat că putem face noi în lume, suntem rasă de bucurie şi umanitate, de jertfă benevolentă şi asumată. Ma gândesc la prietenii străini pe care îi invităm pe la noi. Facem asta ca să ne bucurăm împreună de ce e aici, ca o poiană pe care o descopeream şi chemam pe toată lumea să vadă şi să se bucure alături de noi. Ei bine, România ca situare geografică este acest loc frumos, inocent, dar ca ţară am ajuns în aşa hal încât ne-am răsturnat singuri căruţa şi de lângă talpa broaştei ne proiectăm piloţi de 787. Da, efectul Coandă ne e autohton şi genialitatea dovedită, dar suntem zei la a ne da cu stângul în dreptul, pentru că vrem să batem poteca pădurii singuri şi să dovedim colectivului că suntem superiori… Așadar, tocmai accentul pe valoarea individuală ne-a dus la non-valoare. Am atâtea exemple în minte şi mă retrag din calea „lumii” când dau de aceşti „profesori de sport”, maşinării de furt, mâncat, „trupat”, prezenţe pentru care totul e concret şi concretul e tot. Well, un sens al existenţei cred că este folosirea mijlocului fizic pentru a interacţiona, cel puţin, dacă nu a înţelege sensul.

– Ce te-ai fi aşteptat să găseşti revenind acasă şi nu s-a întâmplat?
– Observ că se mişcă lucrurile, cumva, pe eşafod. Am găsit unele categorii sociale puţin mai îmbujorate, putere de cumpărare puţin mai ridicată şi ceva oameni noi – o mână – cu dorinţă. Pe această cale îi salut pe foştii colegi care ajută acum la asta și sper ca omenia lor să se transforme, într-o zi, în maladie… Ceea ce a dispărut în aceşti ani este forţa de muncă a ţării: tinerii sunt majoritar plecaţi, nu stiu ce cifre deţineţi şi oricum mă îndoiesc de realitatea „statisticilor” şi a exit-poll-urilor, dar în Londra pe care am cuprins-o prin toate punctele cardinale, am găsit români veniţi de-o zi, de două, de-o săptămână, de o lună/an, iar in fiecare tren/metrou/autobuz/tramvai găseşti oricând cel puţin un român. Am găsit lacăt pe şcoli, clase desfiinţate, copii plecaţi sau nenăscuţi. Am găsit generaţii dibace în mediul virtual, dar incapabili de a urma instrucţiuni simple. Spre exemplu: cere-i unui copil să mute un obiect din punctul A în punctul B, cu demonstraţie prealabilă, şi el ţi-l va aduce în punctul C, despre care tu nu ai precizat nimic… O, desigur, Liberul Arbitru, mii de ani de generaţii au visat la el, îl consimţim astăzi, dar să fie unul cu sens existenţial, nu haos şi libertinaj. Mai departe, am găsit oameni parcă mai ahtiaţi după material, prin orice mijloace, şi asta nu poate decât să mă întristeze, căci nu văd decât două opţiuni: ori intri în jocul lor şi le dai o lecţie să-i doară, ori pleci cât mai departe, pentru cât mai mult timp. În definitiv, astfel de oameni, care te păcălesc, înşală şi decepţionează, au asta în ADN şi cel mai îndreptăţit este să le oferi tot binele, karma sau legea compensaţiei chiar există…

– În aceeași notă, axându-ne puțin pe partea de infrastructură, comparativ cu alte țări, cum ți se pare România?
– Găsit-am drumuri mai proaste decat cele de ţară din Europa: Anglia, Olanda, Germania, Spania, Franţa, Grecia, Belgia… Odiosul trafic din oraşul Balş, ca ora de vârf de vineri seara în Wembley, posibilitatea de a pune lucrurile în mişcare, dar atemporalitate predestinată. Undeva între punctul zero şi treapta întâi de viteză se află <<viteza electorală>> – demaraj furibund, dar.. se îneacă repede motorul.

– Cum se petrec lucrurile în Anglia? Ce se întrevede?
– Concepeţi sau nu, suntem în plin război mondial. Deflagraţia nu mai e interstatală, ci implică entităţi – para-statale – şi oamenii. Si aici nu scapă nimeni, căci funcţia nu te apără de consecinţele finale, poate de cele imediate. Nu poţi lupta cu un inamic care îţi plasează bomba în mâncare, în apa consumată, în aerul respirat. Aici fac referire şi apel, dacă mai e cineva conştient, la românii care ocupă funcţii la nivel de județ, de urbe, pentru că noi, românii avem cumva posibilitatea de a ne apăra de invazia de chimicale şi plastic din alimente, una devastatoare în Occident, spre exemplu. Am rămas şocat de „varianta sănătoasă” oferită de şcolile din Londra copiilor: roşii fără gust, culoare, miros, legume, în general, de care niciun ţăran român nu s-ar atinge, şi laptele de consistența prafului dizolvat în apă. Distrugere controlată şi în masă. Apoi, masa de prânz cu legume şi carne din Kenya, China, Egipt, unde nu există nicio autoritate de supraveghere şi control, iar englezii trăiesc în povestea „bio”, cu chinezi săraci care muncesc pământul cu boii şi cu pălărioarele lor „fancy” de mers pe plantaţie. Românii nu mai cred poveştile astea, agricultura e ori de subzistenţă, ori intensivă. Şi nu poţi exporta tone de legume dacă cultivi legume să trăieşti sănătos şi să îţi umpli cămara.

– Chiar și așa, nu sunt puțini aceia care consideră că omenirea evoluează continuu, iar sensul de mers e cel corect. Cum ți se pare această concepție?
– Aici, altă eroare – de soft! – a oamenilor: mulţi chiar cred că evoluăm din mers, că, din senin, putem consuma plastic şi vom ajunge să avem şi copii!!! Şi pensie!!! În plus, pentru că îndoctrinarea merge până în ADN şi nu e îndoctrinarea politică – românească – de a fi sărac, ci de a fi mort, curentul este acela de „iʾdontcare-ism”. Ideea acestui război e să consumi tot ceea ce te omoară şi ceea ce îţi dă senzaţia de plăcere şi fericire şi pe interior să arunci gândul şi să nu se audă niciun ecou. Acestea şi mult mai multe se petrec în Anglia, unde societatea chiar îţi oferă credinţa că poţi evolua, dar dacă rămâi captiv în idee, evoluezi doar în consumerism, adică exact acolo unde vor ei să te aducă. Relaţii inter-umane de schimb de parteneri, de probare de parteneri, de testare a limitelor fizice, droguri la orice colţ de stradă şi ambiţia de a ajunge „cineva”, materializată în a face o carieră, din a presta activităţi pentru alţii. Şi varful piramidei nu e niciun vârf, căci povestea e Matrioşka, piramidă în piramidă… Occidentalii nu prea pot face lucruri în afara ordinelor, a fişei de lucru şi a cutumelor. Nu poţi vorbi „pe bune”, aşa cum eu, unul, vreau deseori, şi nici nu îţi pot spune „din casă”, lăsând esenţa nespusă. Programare socială, lingvistică, comportamentală. Acolo se merge. Acţiunile omului trebuie să fie previzibile, pre-stabilite, cu finalitate cunoscută și dorită. Ori asta înseamnă rupere de spirit, dez-umanizare şi robotizare. Iată de ce e important ca liderii locali să preia controlul. Sunt convins că numai în judeţul Olt sunt zeci de lideri care empatizează cu ce spun eu, cunoscând ameninţarea „lumii noi”.

– Pe de altă parte, cui îi mai pasă?!
– Viaţa e făcută să fie consumată. Sunt sigur că multe pot fi confirmate chiar de oamenii străzii din Manchester, pe care i-am numărat cu zecile şi care au ajuns paria societăţii britanice pentru ca arabii sa poată creşte 5-6 copii din contribuţiile celor ce îşi construiesc cariere. Până una, până alta, viața merge înainte și vom vedea ce va urma…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.