E greu să vorbești de prezumție de nevinovăție în cazul Darius Vâlcov. Practic, nicio secundă, în niciun loc din spațiul public, omului cu acest nume nu i s-a dat acest drept. Ciudat! Într-un fel , cred că nici el nu a dorit să aibă o poziție față de acuzațiile sistemului public. Se uită prea ușor și se trece cu vederea, să zicem, modul cum, acuzat de către justițiarii din România, Darius Vâlcov nu s-a ascuns la umbra mandatului de senator, folosind scutul imunității, așa cum alții au făcut din plin. Poate-l mai țineți minte pe Varujan Vosganian, acum câțiva ani, plângând ca o precupeață ce a pierdut rata spre acasă, pe peronul autogării dintr-un orășel de provincie. Tot atunci, în acea vreme, se consuma și episodul cu mirul salvator, risipit sub formă de cruce, pe chipul suav al experimentului pesedist numit Dan Șova, senator la Olt.
Existența actuală pentru Darius Vâlcov e într-o cheie complicată. Săli de judecată, magistrați interesați să aplice legea, oameni care, până mai ieri se aflau într-o altfel de relație cu cel în cauză. E dat să poarte o povară. Iar pentru asta, într-o bună-zi, va exista, în pronunțare, o sentință definitivă! Chiar și așa, e greu să ștergi din amprenta spațiului public anii în care lumea s-a schimbat, orașul a devenit altceva, în vremea când slătinenii l-au avut primar pe Darius Vâlcov.
Înainte de a da cu piatra, se cuvine, poate, un exercițiu de memorie, din perspectiva enunțată două rânduri mai sus! E necesar, altfel, fără a pune în balanță și cele rele, și cele bune, nu poți să obții acea privire de ansamblu, care să te îndemne să crezi că cercetezi drept.
Darius Vâlcov împlinește 40 de ani. Pe 25 martie. Într-o altă conjunctură, departe de lumea care l-a îmbrățișat și într-o clipită l-a aruncat în groapa cu lei. Însă, chiar și așa, haideți să îi dăm Cezarului ce este al lui! În memoria colectivă, Darius Vâlcov rămâne, pentru slătineni, primarul de care își vor aminti multă vreme de acum încolo. În orășelul care nu apare pe toate hărțile, în vremea mandatelor sale s-a întâmplat ceva. O schimbare văzută și astăzi, căreia oamenii îi dau titularului ceea ce i se cuvine.
Înainte de a împlini această vârstă, într-o vreme când percepția publică despre guvernare și guvernanți era aproape la fel de proastă ca cea pe care o au oamenii astăzi, condus de Vâlcov, Ministerul de Finanțe a devenit altceva. E ușor de găsit răspunsul numai întrebându-i pe primarii din țară despre ce a însemnat bugetul pe anul 2015. Și toți vor spune la fel…
În 40 de ani de viață, împliniți de ziua Bunei Vestiri, raportându-se la alte valori decât cele de până mai ieri, Darius Vâlcov a reușit acele performanțe care, indiferent de ce vor decide oamenii legii, nu-l pot scoate pe acesta din rândurile cuvenite paginilor de istorie recentă.
Mai mult decât atât, dincolo de reperele administrative, acest om a fost, poate, ultimul mohican al unei generații politice locale pierdută definitiv, în care confruntarea de idei însemna dezbatere politică adevărată și nu consensul general întâlnit astăzi, când toată lumea e prietenă cu… toată lumea.
Povara existenței curente îi aparține în totalitate. Aproape că nu mai e nimic de făcut, decât timpul lăsat să treacă, pentru a separa ce e rău de ce e bine, ce e patină, de neputință. Însă, din când în când, așa, dintr-un sentiment de normalitate, al unei epoci istorice pe care nimeni nu o poate scoate din trecerea timpului, de lucrurile bune făcute de Darius Vâlcov se cuvine să ne amintim! Fiecare așa cum crede! Nu are rost a fi evidențiate cele care îi definesc traiectoria de om public. Căci, atunci când un om șchioapătă, dacă tot vorbim de umanitate și umanitarism, ca valori fundamentale, nu e deloc greu, dacă nu poți să-i întinzi o mână, să îi acorzi, să zicem, conform definiției din jurisprudență, dreptul al prezumția de nevinovăție!
Altfel, din colțul acestei pagini a Ziarului de Olt, într-un număr rotund de apariții tipărite – 600, pagină cu pagină, lui Darius Vâlcov i se poate spune, simplu și doar atât: „La mulți ani!”
