Când un copac creşte, ştie foarte bine că frunza din vârful coroanei sale se datorează rădăcinii. Satul copilăriei noastre e rădăcina pe care, la maturitate o mai uităm, din cauză că dăm importanţă unor lucruri care ne îndrumă „coroana” către părţi greşite. Ne umplem „trunchiul” sufletului cu amărăciune, probleme sau tindem să ajungem către un suprem neuman. Noi, oamenii, nu putem invoca că mergem pe căi greşite din cauza legii, aşa cum se „scuză” politicienii, care uită multe lucruri, dar mai ales de satul românesc, cel care ne-a fost mereu teren de joacă, o mare grădină de sănătate, cu fructe şi legume zămislite de Mama Natură. Poetul Ion Anuţa ne întâmpină, la început de primăvară, cu un tablou al realităţii: satul românesc, băgat sub ţărâna uitării de către politicieni. Un apel, care trebuie auzit de sufletele din palatele ţării.
SĂ NU LĂSĂM SĂ MOARĂ SATUL ȚĂRII
I.
Eu am venit pe-aicea de la țară,
În scurtul meu popas pe-acest pământ.
Și tot acolo vreau să trăiesc iară,
Unde se-aude-al păsărilor cânt.
II.
Acolo este lumea mai curată,
La suflet, la vorbire și la cânt,
Acolo puneau masa sub corlată
Bunicii mei, în vremea de demult.
III.
Și nimeni nu-ndrăznea ca să mănânce
La masa aia, mică-n trei picioare,
Nainte de a-și face sfânta cruce,
Aceeași regulă era și la sculare.
IV.
Pe masa aia mică, plină de bucate,
Cu grije, rânduite de bunica,
E drept, nu ca acum sofisticate
Dar sănătoase, trona mămăliga.
V.
Și ce miros plăcut, de ciorbă dreasă,
Cu ou bătut, în strachină de lut,
Din pui de curte, se răspândea-n casă
Cu iz de pătrunjel tocat mărunt.
VI.
La focul de sub tuciul plin cu lapte,
Se rumenea un pui într-o frigare,
Și savuram privind cum ni-l împarte,
Bunica liniștit, la fiecare.
VII.
Acolo, apa e mai cristalină,
Și nopțile cu lună-s fermecate,
Iar vântul când adie-ncet suspină
De izul florilor împarfumate.
VIII.
Acolo s-a născut iubirea țării,
Iar dragostea de neam, de-acolo vine,
De-aceea, satul să nu-l dăm uitării,
Și să-l iubim așa cum se cuvine!
IX.
De-acolo am plecat cândva cu toții,
Din rădăcina țării milenară,
Din satul unde vara vin nepoții,
Să-și vadă iar bunicii de la țară.
X.
În vremea de demult, școala era-n sat,
Și tot din sat avea un dascăl bun,
Aveau copiii vreme de-nvățat,
Nu se plimbau în microbuz pe drum.
XI.
Și cartea la copii le era dragă,
Iar repetenți pe-atuncea n-avea satul,
Nu ca acum, când dintr-o clasă-ntreagă,
Nici un elev nu promovează bacul.
XII.
Și n-au plecat pribegi, în lumea largă,
Lăsându-și glia și părinții-n sat,
N-au pregetat nicicând cu-ai lor să meargă,
În câmp, la strâns de fân sau secerat.
XIII.
Acum, când treci, vezi doar bătrâni prin sate,
Din loc în loc, sunt casele pustii,
Iar porțile-s cu lacăt ferecate,
Și-n curți scaieți, ciulini și bălării.
XIV.
Voi, guvernanți, spălați-vă rușinea,
De modul cum de ani ați guvernat,
De-atâta vreme-așteaptă țărănimea,
Să vă-ndreptați privirea către sat.
XV.
Acolo-i copilăria voastră,
Pe cei ce v-au crescut, acolo i-ați lăsat,
De vreți să mergeți pe la ei vreodată,
Doriți doar cimintire fără sat?
XVI.
Refaceți școlile dărăpănate,
Așa cum fost-a-n fiece cătun,
Copii liniștiți să poată-nvăța carte,
Și nu-i plimbați în microbuz pe drum.
XVII.
Creați-le la cei ce v-au votat,
Spitale, dispensare, farmacii,
Nu-i mai plimbați pe la oraș din sat,
Și faceți grădinițe la copii!
XVIII.
Aduceți înapoi, la a lor glie,
Nu-i mai lăsați să pribegească-n lume,
Pe cei care-au plecat de sărăcie,
Că-n satul lor muncind, o duc mai bine.
XIX.
Și nu uitați, nicând nu dați uitării,
În vremea de restriște când țara a cerut,
Din sate au sărit vitejii țării,
Să apere hotarul scump și sfânt!
XX.
Lăsați-vă năravul căpătat,
De-navuțire, de căpătuială,
Poporu-i sărăcit și supărat,
Că ne făcurăți țara de ocară.
XXI.
Nu vă mai dușmăniți, nu stați de răfuială,
Reconstruiți în țară tot ce-ați devastat!
Noi v-am ales cârmuitori de țară,
Poate c-aduceți țara de unde a plecat.
XXII.
Și coborâți în stradă, că-i plină de români.
Ce așteptați, să intre peste voi?
Vedeți ce vor strigând de-atâtea săptămâni.
Că-întreaga țara e plină de nevoi.
ION ANUȚA
SLATINA – 01.03.2017
