Dragii mei,
Astăzi nu vă țin o predică, așa că nu mă închin la începutul cuvântului meu. Astăzi stăm la o discuție despre valoarea faptelor bune. Fiecare poate să servească tot ce dorește cât stăm aici: un ceai din fructe de pădure pentru mine, o cafea pentru doamna de acolo, o bere, de ce nu, pentru Nea’ Ion, că tot este cu noi, și să ne așezăm pe marginea șanțului, aici, la Văleni, în timp ce vă spun de ce am insistat să vă vorbesc astăzi…
Am venit acum câteva săptămâni acasă, la bunici, și fiind obosit de drum, dar mai ales de agitația acestei veri care m-a solicitat până la maxim, am intrat în casa aceea făcută de mâna lor și m-am pus în pat în speranța că o să mă odihnesc. Nu reușeam să adorm din cauza agitației de la vecini, unde se lucra la schimbarea acoperișului. Mirat, deoarece știam că nu au o situație materială care să permită o astfel de lucrare mi-am întrebat bunicul ce se întâmplă? Cu o bucurie vizibilă pe chip dar mai ales cu fermitate în glas îmi spune: „Le schimbă Şofaru (primarul) acoperișul, le-a luat tot ce trebuie, uite”.
Recunosc cu sinceritate că nu am crezut, așa că am întrebat-o și pe bunica, aflând că nu numai casa acestor vecini primise cele necesare schimbării acoperișului, ci și alte familii din sat care nu aveau posibilități primiseră bucuria acestei fapte bune, sau urmează să beneficieze de pe urma ei în cel mai scurt timp. Sunt oarecum bulversat. Pe de-o parte sunt extrem de bucuros că văd astfel de fapte făcute între oameni, dar și extrem de trist că sunt surprins de așa o faptă care ar fi trebuit să fie o banalitate. Ca să mă înțelegeți: au devenit atât de rare faptele bune între oameni astăzi, încât un astfel de gest mă surprinde peste așteptări.
Aş vrea să vă gândiți când a fost ultima oară când ați făcut ceva pentru aproapele dumneavoastră. Nu vreau să știu ce faptă, că nu mă interesează pe mine, Îl interesează pe Dumnezeu, vă asigur. Când ați împărțit ultima dată niște hăinuțe care nu vă mai erau bune? Când ați făcut un pachețel cu mâncare pentru bătrâna aceea singură? Sau când ați legat ultima dată șiretul unui copil care se plimba singur pe stradă? Vă amintiți sentimentul pe care l-aţi avut atunci? Vă amintiți acel „mulțumesc” sau acel „Doamne ajută” sau „Bogda proste” sau lacrima de pe obrajii lor? Sigur, răspunsul este „da!” Acel sentiment este unic pentru că el vine ca o mângâiere peste suflet, este mâna lui Dumnezeu peste umărul tău care spune clar și răspicat: „Bravo!”
Pare un lucru cu totul senzațional că cineva a ajutat o bătrână în Gara de Nord sau a dus un portmoneu cu tot cu banii din el la poliție când l-a găsit pierdut sau a ajutat o familie să își învelească modesta casă. Este foarte important ca atunci când facem aceste fapte bune să fim împăcați cu gândul că dăruim.
Dacă dăm 5 lei unui cerșetor pentru că ne-a rostit acea poezie învățata de acasă cu: „Ajutați-mă!” pentru că… „să fie primit”… „să ai tot ce vrei tu” etc… și apoi ne pare rău că I-am dat când îl vedem că intră în bar, atunci fapta noastră nu își are rostul. Contează că eu I-am dăruit după porunca iubirii de aproapele. Ce face el cu puținul meu îl privește și o să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru fapta sa.
Aici, la sat, nu trăiți în anonimat pentru că toți vă cunoașteți unii pe alții. Dacă merg în Mall, în București, și am tricoul pe dos nu mă oprește nimeni să îmi atragă atenția, ba mai mult își vor da coate unii altora și vor râde. Motivul este simplu: în București, ca în toate marile orașe, clopotele bisericilor care îi cheamă pe oameni la comuniune se aud din ce în ce mai puțin, din cauza agitației cotidiene. Aici, însă, fiecare cunoaște pe fiecare, clopotul se aude dintr-un capăt în altul (excepție făcând câteva case dar acolo sunt oameni surzi) și faptele bune, în special cele de ajutorare reciprocă, nu trebuie să fie ceva de senzație. Când dăruiești ceva ce îți aparține primești în schimb, pe lângă recunoștința celui care se împărtășește de fapta ta, deși nu este o regulă să primești recunoștință de la oameni, primești și o „bucățică din Dumnezeu”. O faptă bună pentru o bucățică din infinitatea lui Dumnezeu. Mie, sincer, mi se pare un „târg” bun…
Se pare că tot am ajuns să vă țin predică așa că mă voi închina acum: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, rugând pe Dumnezeu să ne facă El conștienți de valoarea faptelor noastre bune, răsplătindu-ne cu împărtășiri din El, iar celor ce au făcut fapte bune până acum și sunt sigur că o vor face și în continuare, să le dăruiască bucurii nemărginite, puterea de a cârmui localitatea și lungime de zile. Amin!
Prof. Teolog
Alin Bolboașă Șofaru
