Acasă Actualitate 50 de ani de la „PRIMĂVARA DE LA BUCUREŞTI”

50 de ani de la „PRIMĂVARA DE LA BUCUREŞTI”

314

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, politica autorităţilor de la Bucureşti are ca dominantă NONCONFORMISMUL faţă de BLOCUL SOVIETIC, iar momentul care a marcat cu putere oficializarea acestuia a fost APRILIE 1964.

Acum, la 50 de ani, simt nevoia, pentru adevărul istoric, să mă refer, în rândurile următoare, la acest moment-eveniment care poate avea semnificaţia de „PRIMĂVARA DE LA BUCUREŞTI”, chiar dacă, în loc de OMAGIU, s-ar putea ca aceasta să genereze unele controverse.
Am în vedere faptul că „PRIMĂVARA DE LA BUCUREŞTI”, din 1964, a marcat nu doar o distanţare de presiunea sovietică şi introducerea unor măsuri de liberalizare a societăţii româneşti, ci, în PRIMUL RÂND, şi MAI ALES ROMÂNIA a căutat să reducă dominaţia sovietică în tot BLOCUL SOCIALIST, ca premisă pentru dezvoltarea sa independentă.

În acest cadru, acţiunea ROMÂNIEI depăşeşte cu mult şi este net superioară încercării nereuşite a UNGARIEI de a ieşi din blocul sovietic din 1956 şi chiar faţă de PRAGA – 1968, a elitei cehoslovace. Era cea mai importantă manifestare care sfida MOSCOVA şi care demonstra cu forţă o atitudine făţiş antisovietică în domeniile de politică externă şi securitate. Astfel, la 26 APRILIE 1964, la BUCUREŞTI s-a redactat o adevărată „DECLARAŢIE DE INDEPENDENŢĂ” care formula cu claritate necesitatea unui nou tip de relaţii între „statele frăţeşti” bazate pe celebrele „principii de la BANDUNG”, între care primau: „neamestecul în treburile interne”, „menţinerea integrităţii teritorial – naţionale”, „independenţă şi suveranitate”, şi respingerea, în modul cel mai ferm, a „autorităţii supranaţionale”.
Mai mult, prin DECLARAŢIE, ROMÂNIA condamna dominaţia sovietică şi propunea extinderea comunităţii socialiste cu statele „condamnate” – ALBANIA, JUGOSLAVIA şi CHINA. În acelaşi timp BUCUREŞTIUL declara ce nimeni nu îndrăznise s-o facă: „nu există şi nu poate exista un „partid părinte” şi un „partid fiu” sau „partide superioare” ori „partide subordonate”, ci doar „partide cu drepturi egale”.

Declaraţia BUCUREŞTIULUI  a fost extrem de populară, îmbrăţişată cu un formidabil entuziasm de români, de lumea studenţească (pe atunci eram student la ISTORIE, în Iaşi, aproape de graniţa cu URSS) mai ales după explicaţiile şi dezbaterile din mai-iunie 1964 care au elucidat, printre multe altele, şi caracterul „necurat” al planului VALEV. În plus, cu ocazia dezbaterilor, poporului român i s-au făcut cunoscute „TRATAMENTELE PĂGUBITOARE” aplicate ROMÎNIEI de puterea de la MOSCOVA care erau de fapt un AMESTEC BRUTAL în treburile interne ale ţării noastre. Aşa au aflat românii de furturile comise prin SOVROMURI, adevărul despre BASARABIA – pământ românesc, furtul uriaş al tezaurului naţional, trimis spre „păstrare” în RUSIA ş.a.m.d.

Prin DECLARAŢIE, ROMÂNIA făcea propuneri pertinente pentru soluţionarea problemelor de pace şi securitate, în vederea încetării RĂZBOIULUI RECE între care la loc dee frunte se situau:
– BALCANII: să fie transformaţi într-o zonă a păcii şi colaborării (inclusiv cu Jugoslavia);
– Încheierea tratatului german de pace;
– recunoaşterea dreptului şi poziţiei Republicii Chineze în CONSILIUL DE SECURITATE şi ONU;
– s-a explicat, de un „curaj istoric uimitor” că ROMÂNIA a semnalat pericolul uriaş de amplasare de rachete sovietice în CUBA, deşi ţara noastră a fost singura care n-a fost informată de COMANDAMENTUL TRATATULUI DE LA VARŞOVIA.

În faţa „defecţiunii ROMÂNIEI”, furia MOSCOVEI creştea ameninţător, iar HRUSCIOV îl ameninţa direct, fără ocolişuri, pe Gheorghiu-Dej, să-şi exprime clar „strategia” cu privire la relaţiile româno-sovietice, refuzând să-i confere conducătorului român medalia de „EROU AL UNIUNII SOVIETICE” şi „PREMIUL LENIN”, aşa cum procedase cu ceilalţi conducători socialişti.
Mânia sovietică s-a accentuat şi mai mult când liderii de la MOSCOVA au tradus corect un alineat din DECLARAŢIE: „Nu mai este adegvată o centrală internaţională.. Nici unui partid nu-i este permis să treacă peste capetele conducătorilor dintr-o ţară sau alta şi cu atât mai puţin să lanseze apeluri pentru înlăturarea sau schimbarea conducerii partidului”.
Poziţia tot mai categorică şi fermă a ROMÂNIEI a „deranjat” şi mai mult „COMUNITATEA SOCIALISTĂ” în urma vizitei delegaţiei române în SUA, imediat după DECLARAŢIE, adică în MAI 1964, mai ales că aceasta se desfăşura după ce GHEROGHIU-DEJ a „trimis” o scrisoare lui J.F. KENNEDY „în timpul” crizei rachetelor.

Mai mult chiar, au urmat discuţiile dintre I. GH. MAURER, primul ministru român şi preşedintele FRANŢEI, DE GAULLE, ca un fapt în plus ce demonstra că ROMÂNIA păşea, fără echivoc, pe linia unor relaţii „constructive” cu SUA şi OCCIDENTUL, în paralel cu „limitarea gradului de cooperare” cu TRATAUL DE LA VARŞOVIA.
De altfel, în „interiorul” forţelor noastre armate se conturase un puternic curent favorabil retragerii din TRATAT, element pe baza căruia, probabil, liderul cehoslovac NOVOTNY a propus în august 1964 ca ROMÂNIA să-l părăsească, iar generalul MALINOVSKY era extrem de furios că românii au îndrăznit să nege rolul de „eliberator” al armatei sovietice.
Ba, mai mult chiar, au avut loc incidente între ofiţerii români şi sovietici cu ocazia unei „VIZITE” a mareşalului ANDREI GRECIKO, pe atunci comandant al TRATATULUI DE LA VARŞOVIA încât primii au ignorat recepţia dată cu ocazia onorării M.R.S.O.
Astfel, treptat, treptat, prin măsuri tot mai ferme, BUCUREŞTIUL devine şi mai independent faţă de TRATAT şi, de fapt, de MOSCOVA, mai mult chiar decât proverbiabilul BELGRAD. ROMÂNII erau deseori „acuzaţi” că împiedicau tot mai mult orice „CONTROL SOVIETIC”, ba chiar îl subminau în interiorul BLOCULUI SOCIALIST, contribund tot mai serios la „năruirea, puţin câte puţin, a dominaţiei sovietice”.

Furios, HRUSCIOV manifesta tot mai direct o atitudine duşmănoasă faţă de ROMÂNIA şi făcea presiuni pe ŢĂRILE din TRATAT să „coopereze strâns”, căci AUTORTITĂŢILE de la BUCUREŞTI erau „un obstacol real în calea oricărei strategii de coordonare”. Între timp însă, „noua atitudine şi poziţie” a ROMÂNIEI era extrem de apreciată şi „curtată” de SUA şi OCCIDENT. Astfel, noul preşedinte american, L. JOHNSON, care cunoştea relaţiile DEJ – KENNEDY solicitase ROMÂNIEI medierea problemelor „grave” de atunci, asiatice, la 23 MAI 1964, cu ocazia întâlnirii GASTON MARIN – DEAN RUSK, la bordul iahtului preşedintelui american. Se aveau în vedere probleme MAJORE ale timpului, în principal ajutorul ROMÂNIEI pentru a media un acord cu LAOS, a aranja RECONCILIEREA SUA şi CHINA şi, extrem de important, o „clarificare” a „problemelor” dintre HANOI şi WASHINGTON.
Este interesant şi onorabil pentru români, de ştiut că, ulterior, oficialii americani, DEAN RUSK, secretar de stat, şi adjunctul său, HARRIMAN îi spuneau lui GEORGE MACOVESCU, adjunct al ministrului nostru de externe, pe atunci negociator-şef în VIETNAM, că lui şi guvernului român li se cuvine PREMIUL NOBEL PENTRU PACE, pentru ce înfăptuiseră pentru pacea lumii.

AMICIŢIA ROMÂNIA – SUA s-a manifestat cu mai multă intensitate în vremea mandatelor CEAUŞESCU-NIXON, mai ales că ţara noastră era, cu certitudine, cea mai independentă din ESTUL EUROPEI, ba mai mult, deţinea PREŞEDINŢIA ADUNĂRII GENERALE A O.N.U.
Documentele americane ale vremii socoteau poziţia ROMÂNIEI faţă de marile probleme cu care se confrunta lumea ca „serioasă şi sobră”, iar responsabilitatea oficialilor români era etichetată ca „rezonabilă şi responsabilă”. Şi asta pe bună dreptate, având în vedere că una din reuşitele uriaşe ale ROMÂNIEI din acea vreme a fost scoaterea CHINEI din izolare, şi nu întâmplător ţara noastră a contraatacat cu înverşunare în OCTOMBRIE 1965 tentativele MOSCOVEI de a impune TRATATULUI DE LA VARŞOVIA „să împiedice cu orice preţ CHINA”, cum că aceasta ar fi cea mai mare ameninţare a sistemului.
Ba, mai mult chiar, BUCUREŞTIUL, dovedind o capacitate uimitoare de mediere, la cel mai înalt nivel, a diminuat la maximum „conflictul” CHINEZO-SOVIETIC pe de o parte, iar pe de altă parte a contribuit decisiv la apropierea dintre CHINA şi SUA.
BEIJINGUL avea chiar să emită un COMUNICAT OFICIAL prin care mulţumea ROMÂNIEI pentru că „îi ajutase să-şi consolideze relaţiile cu alte ţări”.

Concluzionând, se poate aprecia, acum, la 50 de ani, în numele adevărului istoric, faptul că celebra „DECLARAŢIE DIN APRILIE 1964” este opera patriotică a unor MARI POLITICIENI pentru care INTERESUL NAŢIONAL a fost prioritatea vieţii lor şi că aşa a început desprinderea ROMÂNIEI (şi chiar a EUROPEI DE EST) de sub dominaţia sovietică, iar politica naţională ulterioară a demonstrat capacitatea ţării noastre de a fi „stăpânul propriului destin”.
Aşadar, o POLITICĂ MARE, pentru care merită „a se lua aminte”!

Prof.
ION PĂTRAŞCU – Slatina

1 COMENTARIU

  1. Va felicit domnule profesor! Imi amintesc cu mare placere de cele cateva seri petrecute cu dumneavoastra si cu domnul profesor Dituleasa la ISJ in perioada unor examene de admiterela care participam , pe teme pe care le evocati acum . Prof. Nicolae Marina, Fagetelu, Olt

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here