Acasă Actualitate Tradiţii şi simboluri de Crăciun

Tradiţii şi simboluri de Crăciun

422

În fiecare an, în data de 25 decembrie, toţi creştinii sărbătoresc naşterea Domnului nostru, Iisus Hristos. Din câte se ştie, există însă nenumărate tradiţii legate de această sărbătoare despre ale căror origini nu cunoaştem foarte multe lucruri şi despre care, cu siguranţă, am vrea să ştim mai multe amănunte…

Aşadar, Crăciunul sau Naşterea Domnului (naşterea lui Iisus Hristos) este sărbătoarea creştină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 6 ianuarie (în calendarul iulian), în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun.

Istoria Crăciunului
În anul 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminică să fie „zi sfântă” într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu data variabilă. Cu toate acestea, cele mai multe ţări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea.
De asemenea, Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume cu secolul al IV-lea în Vest şi cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu a fost şi că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni. O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins, ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii. Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.

Cu toate astea, Crăciunul nu a fost întotdeauna aşa cum îl vedem acum. Nu au existat nici brazi şi nici Moş Crăciun dintotdeauna. Şi, nici măcar colinde… Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi solemnă, cum este Crăciunul, a fost Oliver Cromwell, care, în secolul al XVII-lea, a interzis colindele. Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea.

Crăciunul în tradiţia românească
Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creştine. În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naşte. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun şi Crăciunoaia, însă nici aceştia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin naşterea unui prunc zămislit din greşeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile naşterii. Crăciunoaia, auzind-o şi ştiind ce înseamnă o naştere de copil, i s-a făcut milă de dânsa şi s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moaşă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat şi i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, şi l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, şi când a băgat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moaşele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveştii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei şi acestea cresc la loc.

Pomul de Crăciun
Împodobirea pomului de Crăciun este un obicei, venit din Occident, cel mai probabil de la popoarele germanice. În tradiţia românească, obiceiul există încă din cele mai vechi timpuri. În zilele noastre, împodobirea bradului de Crăciun a devenit unul dintre cele mai iubite datini, atât în mediul urban, cât şi în mediul rural, odată cu aşteptarea, în seara de Ajun, a unui personaj nou, Moş Crăciun, o variantă americanizată a Sfântului Nicolae.

Ignatul
Românii taie porcul în ziua de 20 decembrie, zi în care toată familia este ocupată cu pregătirile, fiecărui membru revenindu-i diverse munci. În funcţie de zonă, tăierea şi prepararea bucatelor urmează un ritual specific bine stabilit. La români modul cum este pregătit şi pârlit, atestă străvechiul ritual al arderii ofertei şi jertfei zilei. Toate pregătirile se termină cu mult aşteptata pomană a porcului: gospodinele fac o mămăligă mare, prăjesc carnea proaspătă şi udată din belşug cu vin, invită la masă toţi participanţi la ritualul tăierii porcului. După masă, gospodinele încep să spele maţele, să toace carnea şi se apucă de pregătit bucatele specifice Crăciunului şi Anului Nou.

Moş Crăciun
El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (24 spre 25 decembrie). Nu este clar când şi pe ce cale a pătruns mitul lui Moş Crăciun în obiceiurile româneşti. În orice caz, Moş Crăciunul românesc are plete şi barba albă, iar sania lui nu este trasă de reni, ci, în cel mai bun caz, de cerbi. Astăzi nu poate fi despărţit – nici în imaginaţia copiilor, nici în pregătirile părinţilor – de sărbătoarea Ajunului (seara de 24 decembrie). În timpul regimului comunist ateist, i s-a schimbat numele după modelul rusesc în „Moş Gerilă”, ceea ce a provocat riposta promptă a lui Al. O. Teodoreanu-Păstorel într-un distih celebru care, din motive de purism academic, nu poate fi redat aici…

Vâscul, simbol al prosperităţii…
Cu 200 de ani înainte de naşterea lui Iisus Hristos, druizii foloseau vâscul pentru a sărbători sosirea iernii, crezând că planta avea puteri vindecătoare speciale pentru o gamă foarte largă de afecţiuni, de la infertilitatea femeilor până la ingestie cu otravă. De asemenea, scandinavii considerau că vâscul este un simbol al păcii şi al armoniei, asociindu-l cu zeiţa lor Frigga, patroana dragostei. Obiceiul de a te săruta sub o crenguţă de vâsc probabil că a derivat din această credinţă ancestrală…

Colindele
Colindele (sau colindurile) sunt nişte cântece tradiţionale româneşti, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 şi 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de iarnă, şi nici colindatul cu umblatul cu steaua. Colindele se cântă în preajma Crăciunului. Unele dintre ele au o sumedenie de variante şi versiuni, potrivit diferitelor regiuni şi graiuri. De asemenea, sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul şi cu „Steaua”, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. Altfel, ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, atunci când casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii, răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani.

Obiceiuri la olteni
Vin sărbătorile de iarnă, şi odată cu ele, ca peste tot în ţară, reînvie tradiţiile şi obiceiurile olteneşti, păstrate din moşi-strămoşi. În această zonă etnografică, există tradiţii şi obiceiuri inedite, care se mai păstrează încă, atât în mediul urban, cât şi în mediul rural, şi care constituie o unicitate în ţara noastră.
În toată zona Olteniei există numeroase colinde specifice, dar cele mai cunoscute şi răspândite sunt: „Steaua”, „Capra” şi „Pluguşorul”.

„Steaua”: este o datină străveche care încă se mai practică din Ajunul Crăciunului şi până la ivirea zorilor. Ceata este formată din patru copii, fiecare dintre ei având un rol prestabilit în cadrul grupului: unul ţine steaua, celalalt este responsabil cu adunarea banilor, a nucilor şi a covrigilor, iar ceilalţi doi ţin săcuiul şi un ciomag, pentru a se apăra de câini.
„Capra”: Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vifleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei.
„Pluguşorul”: este cel mai răspândit obicei ce se recită din casă-n casă, în Ajunul Anului Nou, seara, sau până în dimineaţa Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenţi, ca şi acum. Dar se spune ca, mai demult, îl practicau numai bărbaţii în puterea vârstei. Plugul e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit…
„Sorcova”: aparţinând obiceiurilor de Anul Nou. Umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ, în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei…
Obiceiuri culinare
Timp de 40 de zile, înainte de sărbători, creştinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun, după liturghie. Aşa cum aminteam, tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipează Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here