Acasă Editorial Victor Dima, cincizeci de ani…

Victor Dima, cincizeci de ani…

545

În urmă cu câteva zile, primarul de la Coteana, Victor Dima, a împlinit 50 de ani de viaţă. E incredibil cum trec anii! Cu ce viteză ni se strecoară printre degete, sub forma unui nisip de calitate, din acela folosit de meşterii sticlari pentru clepsidre, fuiorul zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor…
La vreo douăzeci şi ceva de ani, în miezul frământărilor începutului democraţiei româneşti, în Coteana, Comitetul de Iniţiativă sau cum s-o fi numit la vremea aceea, stabilea ca pentru funcţia de primar să fie desemnat cel care ocupă şi astăzi funcţia în cauză. De atunci şi până acum, neîntrerupt, într-un mod aparte. Un edil care niciodată nu a avut emoţii la alegeri, tocmai pentru că la finalul fiecărui ciclu electoral a înţeles să facă ceva pentru această comunitate, într-un mod în care alţii nu înţeleg într-o întreagă viaţă de om.
E paradoxal, e chiar de prima pagină: din punct de vedere edilitar, la Coteana, aproape că nu mai e nimic de făcut. O infrastructură rezolvată, asfalt peste tot, apă, canalizare, şcoli corespunzătoare, un parc mult mai frumos decât şi-l închipuie cel care îl cântă atunci când vor să-l critice pe Dima, e peisajul general al unei localităţi unde primarul chiar şi-a făcut, cu prisosinţă, datoria faţă de comunitate.
În viaţa publică a lui Dima de la Coteana au existat şi compromisuri. O simplă adunare a acestora poate fi făcută, dar nu foloseşte nimănui. Suntem, în fapt, cu toţii prizonieri într-o societate care construieşte bazându-se pe compromisuri. Şi, uneori, aceste edificii chiar sunt trainice, menite să reziste în timp.
Unii se întreabă cum a reuşit Victor Dima? Să stea atâţia ani primar, să reuşească atât de multe lucruri pentru satul românesc. Iarăşi o temă de lucru falsă, atâta timp cât răspunsul la această întrebare nu poate fi folosit ca un generic şi în alte situaţii…
Însă, după atâţia ani, Victor Dima pare obosit. Sau chiar este. E imposibil, pentru că viaţa nu e un film, ca atunci când vrei şi chiar faci ceva, să nu se vadă urme. Nici cea mai puternică stâncă nu rezistă o eternitate în faţa vântului, a ploii, a răutăţii picăturii de apă ce cade necontenit. Iar uneori răutatea umană o depăşeşte pe cea a fenomenelor naturale.
E tipul de primar de care România trebuia să aibă parte într-o multiplicare cât toate comunităţile locale la un loc, în anii acestei democraţii ciudate. În acest fel, astăzi poate că am fi arătat, ca judeţ, ca ţară, altfel.
Coteana primarului care tocmai a depăşit cinci decenii de viaţă, din care jumătate în fruntea treburilor publice, nu este o excepţie. E acea stare de normalitate pe care o căutăm cu toţii, pe care doar unii o găsesc…
Şi cum se scurge timpul. Parcă prea iute decât luăm noi, ca reper de tragere, sensul vieţii pe pământ. Mai ieri, Dima era un puşti cu părul cârlionţat, în care trăsăturile din bărbatul de astăzi, împovărat de nopţi nedormite, abia dacă se mai regăsesc. Semn că lucrurile mari, atunci când sunt făcute primordial pentru alţii, lasă urme: un cearcăn în plus şi-un număr nedefinit de fire de păr alb.
La cincizeci de ani de viaţă, primarul de la Coteana intră în categoria atât de restrânsă şi de selectă a primarilor care au făcut tot ce trebuia să facă. Detaliile acestei poveşti de succes sunt atât de importante, dar într-un fel nici nu mai contează. E ca la capătul unei curse de maraton, când primului ajuns, în momentul când calcă peste linia de sosire, nu i se pun întrebări legate de antrenamentele făcute în perioada de dinaintea concursului…
Longevitatea unui primar, spune Dima, se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care este în stare să le suporte, iar primul pas spre bine al unui primar este să nu facă rău.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here